De curând, la Editura 3D ARTE a apărut volumul “Transcrieri familiare” de Mircea şi Anca Băduţ.
„Tată şi fiică – iată formula inedită de co-autorat pe care o propune cartea de faţă. (El, inginer, 45 de ani; fiica, elevă, 17 ani.)
Având stiluri diferite – atât în formă, cât, mai ales, în idei –, scriiturile lor sunt cuprinse aici într-o alternanţă ce conferă tonicitate lecturii. Veţi întâlni când povestiri fantastice, când poeme lirice, când descrieri cvasi-ştiinţifice, când evaziuni onirice, când eseuri psiho-sociale sau filosofice, când piese ca de jurnal intim. Când dialoguri epice, când monologuri introspective. Rând pe rând, povestirile şi poeziile lor sunt fie provocatoare, fie recesive, fie narative sau descriptive, fie psihedelice sau eliptice.
Dacă în prima jumătate a cărţii contrapunctul acesta stilistic şi ideatic (rezultat prin alternarea scriiturilor celor doi autori) se ‘joacă’ în domeniul ficţional, în partea a doua tatăl deviază un pic din zona beletristică, luându-se la trântă (oarecum donquijotesc) cu o serie de idei psihologice, antropologice, sociologice sau chiar filosofice (fie idei din gama celor care ne frământă cotidian, fie din cele ce ni se nasc doar la ocazii mai deosebite de analiză/introspecţie).
De cealaltă parte, a doua jumătate a cărţii prilejuieşte fiicei să-şi exprime gândurile/senzaţiile şi în versuri. Lirica din aceste piese nu se depărtează mult ca substanţă de cea a poemelor în proză, dar devine, firesc, mai densă, aducând cititorului provocări de alt nivel.
Contrastul dintre “firele” cu care cei doi scriitori împletesc volumul rămâne plăcut de-alungul întregului lor experiment literar (pentru că – s-o recunoaştem! – cartea de faţă e un experiment inedit la care autorii vor să ne facă părtaşi).
Credem că volumul îi va împăca atât pe cei atraşi de beletristică cât şi pe cei ce gustă provocările mai cerebrale.
Un critic literar în devenire scria după contactul cu primele texte ale Ancăi Băduţ: „Ficţiunile (ei) constituie o tablă în pătrăţele pe care se plimbă gândurile, făcând să se învârtă o roată a destinului. Un joc al minţii care presupune o luptă între interior şi exterior, un suflet care se trezeşte la viaţă cu dorinţe fireşti. Dobândirea puterilor de către eul tutelar presupune biruinţa lui asupra dorinţelor sacrificate. Poemele stau sub semnul restabilirii ordinii interioare pentru care Nebunul, ca într-un joc de şah, va fi crucificat.” Sau, în particular despre ‘Viaţă într-un suflet’: “o reîntoarcere la mistică (ce) conduce aici la împăcarea ca experienţă descoperitoare a centrului existenţei, convertită într-o teologie a iubirii juvenile menite să unească, să dezbine, să asigure vidul acela iniţiatic spre care se călătoreşte prin reguli care nici măcar nu există”. Dar aceeaşi doamnă Gina Agapie ne avertizează că – în ciuda vârstei fragede – nu avem în faţă un autor simplu: „Receptorul se luptă şi el cu ţesătura textului. La cine se află de altfel cel mai important fir al (Ariadnei) acestei opere literare?”.
Destul de! aş spune.
Dar adaug totuşi o idee. Aceea că intuim ceva structural dincolo de unda morbidă ce am putea-o simţi la primul contact cu scrierile semnate Anca Băduţ. Întâlnim aici un pesimism paradoxal, diametral opus celui bacovian, închegat cu mult optimism subliminal. Ea vede/simte suferinţă, nu decadenţă; ne transmite de fapt speranţă, nu blazare. Interesant este că lirismul Ancăi nu se derulează (muzicalmente spus) într-un ritm lent, de abandon. Nu întrevedem blazajul din luciul unui lac înaintea zorilor plumburii de noiembrie, ci mai degrabă freamătul mării sub o lună chopiniană. Allegro, deci. (Ma non troppo.)
Imaginea muzicală sugerată de proza lui Mircea Băduţ? (Aici e simplu:) Rockul progresiv din prima parte alunecă mai apoi în jazz.
Dacă ar fi să-i reproşez ceva aş spune că el păcătuiește uneori prin formulări un pic prea explicite, prea logice, rămânând cumva tributar stilului tehnic practicat în cealaltă preocupare culturală. (O putem vedea ca pe o deformare profesională: a scris multe cărţi şi articole tehnico-ştiinţifice, majoritatea beneficiind de o stilistică deosebit de fluentă. De altfel, stilul scriitoricesc şi abordarea originală au făcut ca unele dintre cărţile sale tehnice – precum “Calculatorul în trei timpi” (Editura Polirom, Iaşi) – să aibă succes.)
Dacă la ceea ce scrie Anca Băduţ în această colecţie putem identifica oarece liniaritate (de inspiraţie, de preocupări), în piesele de proză ficţională ale tatălui accentul oscilează între idee (abstractă, raţională, practică – deci experimentată/experimentabilă de toată omenirea) şi trăire (emoţională/privată). Iar experimentele de „filosofie administrativă” (cum ironic le numeşte pe undeva) din partea a doua a volumului – disperse şi ele prin idei/teme –, revelează un spirit neliniștit, aflat în continuă căutare. Mai mult, deseori vom întâlni punţi între cele două lumi (beletristică şi respectiv non-ficţională): şarje cerebrale în povestirile ficţionale, şi respectiv sensibilităţi lirice presărate în eseuri.
Am să închei în nota ludică a paralelei muzicale comise anterior. Împletirea alternantă a celor doi autori îmi aminteşte de un comentariu auzit odinioară la “Radio 3” despre alternanţa compoziţiilor John Lennon şi Paul McCartney din ultimele albume Beatles: (citez aproximativ, aşa cum îmi vin din memorie cuvintele lui Florin Silviu Ursulescu) „după experimentele electro-futuriste ale lui Lennon, melodiile lui McCartney veneau pentru ascultător reconfortante ca un pahar cu lapte”. Totuşi în cazul nostru, (cartea ajungând) într-o lume cu semnificativă diversitate cum este societatea noastră, nu ne putem hazarda să afirmăm care dintre autori este John şi care Paul.” (editorii, Prefaţă)