“Dincolo de frontiere. Opere” de Sorin Stoica

ian. 7th, 2013 | By | Category: Agenda de carte

În curând, la editura Casa de Pariuri Literare, colecţia “Reeditări”, va apărea volumul “Dincolo de frontiere. Opere” de Sorin Stoica, postfaţă de Marius Chivu, tabel cronologic: Cosmin Manolache, studiu introductiv: Cosmin Ciotloş, ilustraţii: Laurenţiu Midvichi, un proiect editorial finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Trebuie spus că, deşi dispărut mult prea devreme, înainte de a împlini treizeci de ani, Sorin Stoica a scris şi a publicat relativ mult. (Fără a fi, cumva, prin asta, industrios). Spre surpriza tuturor, inclusiv a editorilor, volumul acesta, conţinând numai literatura (adică nu şi cercetările academice adiacente, din sfera antropologiei culturale) se apropie, cantitativ, de o mie de pagini. Povestiri, romane, publicistică, jurnal, corespondenţă (electronică), note disparate (extrase din cele câteva agende). Singura excepţie o reprezintă, aici, prezenţa disertaţiei de masterat, realizată sub îndrumarea profesorilor Şerban Anghelescu şi Vintilă Mihăilescu. Excepţie doar parţială, căci tema e mult prea pasionantă pentru ca lucrarea să fie tratată ca o simplă formalitate universitară. Spun doar că se numeşte Mitul poetului beţiv, că e foarte bine informată şi sub raport teoretic, şi în ceea ce priveşte exemplele, şi că ultimul capitol vizează nici mai mult, nici mai puţin decât „conflictul optzecisto-fracturist dintr-o perspectivă ritual simbolică“.

S-a înţeles deja, cred, că sunt destul de bine informat în legătură cu amănuntele de ordin tehnic ale acestei ediţii. Întâmplarea face să fiu prefaţatorul ei. Acesta este motivul obiectiv pentru care am ales să scriu acum, cu puţin înainte de apariţie, un fel de avancronică, şi nu, eventual, după, o cronică redundantă şi, chiar de aceea, moralmente discutabilă. Am însă, şi o serie de alte justificări, profund subiective, dar nicidecum mai puţin hotărâtoare.

Întâi de toate, eu unul nu l-am cunoscut niciodată, faţă-n faţă, pe Sorin Stoica. Mai mult decât atât, n-am avut ocazia să scriu despre el atâta timp cât trăia. Poate că, profesional vorbind, e mai bine aşa. Cert e că după ce l-am citit aproape în întregime, am resimţit absenţa aceasta aproape ca pe o frustrare. Căci, să nu ne ascundem după deget, atunci când iubim cu adevărat un scriitor, toţi (adică până şi criticii) vrem să-l întâlnim, fie şi accidental, fie şi numai pentru câteva minute. Iar atunci când ţinem la o carte, toţi (adică în special criticii) simţim nevoia să ne pronunţăm public în legătură cu ea.

În altă ordine de idei, mărturisesc că, în general, îmi displace felul în care este administrată postum imaginea autorilor dispăruţi. Mai ales când aceştia sunt tineri. (Şi din nefericire, ultima generaţie numără deja câteva asemenea cazuri tragice). Iertat să-mi fie cinismul, dar am văzut instrumentându-se, nu o dată, veritabile dramolete de prost gust, menite să lezeze de fapt memoria respectivului tânăr scriitor. Discuţia critică asupra valorii e sistematic neglijată în favoarea unor discursuri liricoide şi festiviste, de un romantism provincial, ai căror mandatari sunt de obicei amicii şi familia. Or, aşa ieşim cu totul din spaţiul literaturii. Şi chiar din acela al bunului simţ.

În cazul de faţă, spuneam, lucrurile stau cu totul diferit. Mi s-a părut de la început admirabilă decenţa cu care prietenii (Cosmin Manolache, Călin Torsan sau, dintre critici, Marius Chivu) au găsit de cuviinţă să vorbească, postum, despre scriitorul Sorin Stoica. O decenţă, dacă stăm să ne gândim, foarte eficace, din moment ce a avut, printre rezultate, chiar realizarea acestei ediţii. Adunarea materialelor, selecţia şi transcrierea lor, verificarea, sunt, de bună seamă, activităţi angajante, care pretind tăcere şi efort. Nimic altceva. Aproape jumătate din cuprinsul prezentului volum conţine texte dacă nu inedite (cum e cazul amintitei disertaţii sau al anumitor însemnări din agende), măcar inaccesibile publicului (o rubrică la un cotidian din Câmpina).

La aceasta din urmă aş vrea să mă refer în continuare. Începută în 1999, pe când Sorin Stoica avea doar 21 de ani, colaborarea la ziarul Partener e unul din cele mai consecvente (şi mai discrete totodată) proiecte ale lui Sorin Stoica. Un total de patru sute de articole din care se detaşează o rubrică, Oameni de bine, revitalizând bonom şi ironic o sintagmă a anilor nouăzeci. E vorba de o suită de portrete ale unor personalităţi demne de admiraţia autorului (admiraţie reală şi, de aceea, nu o dată, contondentă, mergând până la expresia frustă a dezamăgirii). Mircea Cărtărescu, Cristian Tudor Popescu, Horia Bernea, Ioan Chirilă, Bregović, Ovidiu Verdeş, Mircea Nedelciu, Radu Cosaşu, Jim Morrison, Tarantino, Zidane, Lucian Pintilie, Geo Bogza, J.D. Salinger, Tudor Octavian, Valeriu Sterian, Gheorghe Iova, Emir Kusturica, Marin Preda, Mircea Lucescu, Ştefan Bănulescu, Dan Lungu, Caragiale, Nikita Mihalkov, Irina Nicolau, Nicolae Manolescu, Leonard Cohen şi alţii. Ultimul pe listă, nu din întâmplare, Alexandru Monciu-Sudinsky.

Destui dintre aceştia sunt judecaţi sever, în numai câteva fraze iuţi. Atitudinea e înşelătoare, dar se poate lesne explica. Având oroare de tonul linguşitor, Sorin Stoica preferă să treacă drept rudimentar („mitocan“, spune el, dacă nu greşesc) decât să se murdărească în cleiul stilistic al falselor elogii. Autenticitatea, de la care colegii săi de generaţie se revendică zgomotos şi nu întotdeauna autentic, îl caracterizează pe autorulLimbii comune în mod aproape natural. El nu poate scrie altfel decât aşa, sincer. Cu fraze scurte şi apucând zdravăn realul imediat. Nu acceptă alte registre, pentru că nu le poate mima. Detestă organic melodrama. Are, în acest sens, câţiva maeştri (dintre cei enumeraţi mai sus), dar un singur profesor esenţial, un singur sensei. Nae Stabiliment, unchiul din Buşteni (Radu Conciu, pe numele din buletin), un personaj în carne şi oase, înzestrat, pare-se, cu un inegalabil simţ al naraţiunii.

Dincolo de caracterul lor, cum spuneam, aproape inedit, aceste portrete mai dezvăluie, în scrisul lui Sorin Stoica o zonă până acum neexplorată. Ele sunt, în fond, nişte exerciţii de digitaţie pentru proză de mai largă respiraţie. Câteva dintre ele s-au topit, în întregime sau în parte, în substanţa romanului O limbă comună. Curios lucru, cum percepea Sorin Stoica tranziţia dintr-un gen în altul. Concepute pentru un public foarte restrâns, medalioanele acestea nu păreau să aibă, pentru el, statut de articole în toată puterea cuvântului. Nu ţineau, adică, de presă. Mai degrabă, le vedea funcţionând ca literatură. (Dovadă cât de mulţi scriitori apar pe lista lui). Le exersa acolo în tot adevărul lor, pentru ca apoi, să le modifice foarte puţin şi să le introducă în materia unei cărţi de proză. Nu e nimic reprobabil în asta. Preluările vizează anumite blocuri de text, anumite paragrafe cărora, probabil, Sorin Stoica le căuta acustica perfectă. Dicţia. Formularea exactă. Adică tocmai acea limbă comună. La fineţea auditivă a prozatorului au făcut referire toţi criticii. Senzaţia e că Sorin Stoica prinde (acesta e cuvântul cel mai potrivit) ritmul şi ticurile vorbitorilor de azi şi le transcrie savuros. Fără infatuare parodică şi, evident, fără intenţii fastidios pedagogice. Scrie, de pildă, exclusiv io (în loc de eu) pentru că, e convins, aşa se pronunţă de fapt. Acesta e uzul. Şi, sincer vorbind, cam are, şi de data aceasta, dreptate.

Nu e nimic omagial în ideea publicării acestei ediţii. Doar o strict (dar strict) necesară restituire.” – Cosmin Ciotloş, România literară

Număr de vizualizări :1127


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro