„Nu mulți sunt criticii pe care îi citești de dragul lor și al felului în care citesc un text literar. Sunt atâția seci, riguroși, rictuoși, diagnosticieni, teoreticieni, impecabili, cu un instrumentar super sterilizat încât îi iei în seamă doar dacă obiectul atenției lor critice se suprapune întâmplător peste obiectul atenției tale.
Al. Cistelecan e printre cei puțini care transformă actul critic în operă de sine stătătoare și provoacă cititorul să îl urmărească până la ultimul rând. Cum o face? E dificil de explicat dar tentant.
Iulian Boldea și Aurel Pantea au concretizat tentația într-o carte, AL. CISTELECAN sau BUCURIA EXEGEZEI (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2012), o carte în care paleta de cronici literare, bine alese, semnate de Cis de-a lungul anilor este urmată de Interpretări și evocări ale altor critici, poeți, prozatori, colaboratori ai revistei ”Vatra”.
De ce place și – iată că mă repet- seduce textul critic cistelecanian? (adjectiv neforțat de vreme ce îmi vine în minte limbajul ca percepție subiectivă teoretizat de Jacques Marie Lacan). Pentru că ideile se ordonează într-un spectacol în care se pun, unele pe altele, în lumină, pentru că ironia este aristocrată, inteligența nu e de paradă, înțelegerea înțeleaptă, tehnica instrumentată cu ochi arhitect. Să nu uităm plasticitatea exprimării care transformă cuvintele în imagini și contribuie la acea fascinație in căutarea căreia ne aflăm, conștient sau nu, cu toții.
Exponent al unei generații în care ludicul potențează livrescul, și viceversa, Al. Cistelecan a făcut din instrumentarea celor două concepte o artă critică în sine. Mostra aleasă spre ilustrarea celor spuse este din cartea mai sus menționată, în fapt, o preluare a unui articol care a suscitat, la vremea lui, anul 2007 (an în care Vatra mai era una dintre revistele cele mai citite, apreciate reviste din țară), multe discuții în medii academice dar, inevitabil, și în cele boeme. Este vorba despre un material care vizează cititorul de poezie. Titlul dat de Al. Cistelecan respectă toate recomandările din jurnalism legate de arta formulării, incitare, agățare, condensare. El sună în felul următor: Despre ceva ce nu există; și nici n-a existat vreodată (cititorul de poezie). Și acum, iată mostra aleasă: ”Și dacă ar fi doar atât, că sensurile din dicționar vin de-a valma în sensul poetic! Cu bulucul, ca oile la strungă. Dar poetul e ținut să aducă un sens inedit, să le folosească pe cele din dicționare doar ca pe indicii, urme, siaje, pârtie. Peste ele (pe sub ele, pe lângă ele), el trebuie să investească cuvântul cu un/într-un sens nou, la care cele preexistente contribuie doar ca premisă. Și ca treaba să fie și mai nesuferită, noul sens trebuie să fie dopat cu ambiguitate, cu destulă pentru a putea fi, de fapt, desfăcut în mai multe sensuri, niciunul de tot sigur, dar toate palpabile.”
Am ales să scriu câteva rânduri despre Al. Cistelecan la acest început de decembrie și pentru evenimentele biografice pe care le traversează.”
Mariana GORCZYCA