De curând, la Editura Limes a apărut volumul bilingv “Puterea celor lipsiţi de putere/Il potere dei senzapotere” de Genoveva Logan. „Volumul e constituit pe mai multe secţiuni: conţine proze scurte, mare parte scrise înainte de ’89 dar nepublicabile atunci, precum şi câteva inserţii în realităţile postdecembriste, note de drum, impresii şi mărturii despre timpul trăit.”, a scris autoarea.
„Scriitoarea Genoveva Logan îşi numeşte prozele de mici întinderi “ghemuri” (sau gheme!?) şi le caracterizează astfel: “Ele nu sunt nici roman, nici nuvelă, nici povestire armonios închegată. Vom spune că sunt mici nuclee, mici cuiburi, sau, daca vreţi, agenţi de fermentaţie, asemenea bobului de orez care se pune în sticla cu cvas. Intr-o accepţie simbolică, ghemul adună în el începutul şi sfârşitul, este spirala condensată în ou”. Ghemele Genovevei ar fi nişte “formule condensate” de comunicare a “mesajului fabulatoriu”, o strategie de recâştigare a cititorilor care nu mai au timp şi dispoziţie să citească romane ample. Concizia prozelor de acest tip, adresate cititorului grăbit, hărţuit şi debusolat, poate avea efect benefic: invită actorul social la meditaţie, la o nouă “lucrare” asupra lui însuşi şi asupra universului psihologic în care este plasat. Proze concise, relatând întâmplări semnificative – personaje în situaţii -, ele se desfăşoară după o schemă precisă, oarecum formală, precum basmul sau legenda: descrierea sumară a locului (contextului, situaţiei); scurte prezentări a personajelor implicate, unul pană la trei; presimţirea norocului, care “stă să fie”; deznodământul, de obicei tragic. Un ghem poate avea doar o pagină, dar ecoul poate fi amplu: cititorul simte nevoia să reia lectura, iar efectul se propagă în “adâncuri”, cerând noi rezonanţe. Poate fi interpretat ca un şoc terapeutic, ca o consiliere, ca o problemă supusă simţirii cititorului, dar apelând la simboluri, imagini încărcate de sensuri ascunse, semne şi noduri psiho(socio)logice.
Curios, locurile din care îşi extrage scriitoarea personajele este lumea satului, o lume parcă neatinsă de modernizări şi schimbări, deşi au trecut peste ea uragane devastatore, o lume care şi-a păstrat valorile ancestrale şi obiceiurile (practicile!) care au ajutat-o să reziste. O lume parcă apusă, un social care a dobândit ştiinţa conservării, o lume sensibilă la imediat şi, în acelaşi timp, atemporală, non-contextuală. O lume a imaginarului şi puterii credinţei în vechile alcătuiri. Credinţa, am găsit într-un text uitat al lui Henri Bergson, este un revers al realităţii, al contextului social. Mediul social oferă omului un loc şi un mijloc de realizare, de afirmare, de integrare socială. Dar el se poate împlini şi prin credinţă, mobilizându-şi toate resursele pentru a se împotrivi vremii netrebnice. Credinţa personajelor din cartea aceasta nu este o opţiune cognitivă, „raţională”, ci implică întregul insului, afectivul, memoria sa (experienţele sale sociale), proiectele de dezvoltare personale în context social. Personajele cred cu întreaga personalitate şi se implică total, credinţa lor e puternică, solidă, capabilă să schimbe natura umană a celor din jur. Ea se menţine, se consolidează prin practici de întărire. Aici e secretul ruralului pe care pariază Genoveva Logan.
Cândva, înainte de 1989, am citit un eseu al lui Nicolae Manolescu, reluat în unul din volumele sale de “teme”, după care satul, ruralul nu poate deveni subiect de roman, dacă scriitorul vrea să devină universal. Numai romanul urban poate deschide cale spre lumea modernă de astăzi. Genoveva Logan încearcă, iată, să infirme această aserţiune. Poate nu întâmplător ghemele sale apar în română şi italiană, timpul va arăta dacă vor avea ecoul scontat.
Alte secţiuni ale cărţii identifică boli incurabile ale civilizaţiei actuale: indiferenţa, uscăciunea sufletească (un câine lovit de o maşină, acoperit treptat de zăpadă, pe lângă care oamenii trec indiferenţi); “abandonul total”, o istorie angoasantă despre o profesoară aruncată într-o şcoală de surdo-muţi, “unde nimeni nu te strigă pe nume”, încercând să înţeleagă universul acesta paralel; o întâlnire a două cupluri, rătăcite prin lume, cu “oraşul iubirii” lor din tinereţe şi gradina(Copou?) de care-i leagă amintiri, aspiraţii, idealuri; încercând să re-descopere “cota zero”, de care s-au despărţit de mult. Doi cai abandonaţi, fugăriţi de câinii parcului, trec în goană pe lângă ei, mesageri ai neantului, vestitori ai viitorului. Peste un timp, trei din cei patru, reuniţi la întâlnirea cu burgul cel drag, o iau pe urma colegului al cărui nume îl poartă aşezământul cultural din parc.
Am mai găsit, transfigurate, teme care au dominat cândva viaţa intelectualilor romani, inclusiv a psihologilor, marcând-i socio-cognitiv în toată fiinţa lor, afectându-le schema de sine şi evoluţia ulterioară. Iată inevitabila întâlnire cu „băieţii cu ochi albaştri”, omniprezenţi, parte din peisaj, la slujbă, pe stradă, acasă, scormonindu-ţi viaţa, imposibil de evitat (Te-am mai văzut undeva). O profesoară, nevoită să-şi schimbe mereu locul de muncă, mergând „de mai bine de zece ani pe sârmă”, încearcă mereu să-şi pună viaţa în ordine, dar e împiedicată de zeloşii sprijinitori ai regimului care o suspectează că ar fi putut „complota împotriva organelor”. E intr-un noiembrie al vieţii, se simte urmărită, hăituită, „stinghera printre chipurile tăcute din jur, umilită chiar de condiţia ei normală”. Lumea controlată de sistem o înconjoară într-un cerc de ochi atenţi şi impersonali, o adulmecă, o „vede” şi prin ceaţă; nu are unde evada, nu are decât soluţia acceptării.
O altă scenă, datată chiar în ajunul schimbării, trimiţând la inevitabilitatea prăbuşirii: O breşă în sistem. Un examen de admitere la facultate, cu ceremonialul epocii şi măsurile de supraveghere ridicole, frizând patologicul. Dar care lasă, de fapt, loc arbitrarului. Nimeni nu vrea să vadă fisura, intri în sistem sau dispari, n-ai unde te refugia, accepţi sa fii anihilat sau te autodistrugi, „fărâmă cu fărâmă”. Independenţa gândirii şi gestului e o iluzie pe care nu şi-o poate permite nici un individ.
Un grup de colegi(psihologi) pleacă într-o excursie, fiecare fugind de ceva, de o realitate acaparatoare; dar revin obstinat la temele vieţii lor. Discuţiile ajung la valoarea diagnostică a introspecţiei, la scenarii de hăituire camuflate îndărătul bunelor intenţii, la inevitabila „afacere” cu nume conspirativ care le-a schimbat viaţa, la „conjuraţia” care a lăsat pe unii fără pâine. Diagnoza unui participant la acest improvizat grup de discuţie: „Nu există adevăr. Iar dacă există, nu poate fi spus”.
Aceste proze, să le zicem „psihologice”, poartă uneori o datare la sfârşit. Au fost scrise în diferite etape ale vieţii autorului, sunt dependente de contextele sociale prin care scriitoarea şi România, „mamă bună”, cum spune un personaj, au trecut. Deşi ficţionale, ghemele sunt încărcate de date (auto)biografice, de analize psiho(socio)lgice, teme de reflecţie pentru cititori şi pentru autor. Desigur, e şi scriitura importantă, dar ceea ce copleşeşte sunt „temele”, încărcătura emoţional-etică. Genoveva Logan ignoră actualitatea măruntă, fragmentată, lipsită de sensuri şi redeschide dosarul unei lumi abandonate, încărcată de valori, care încă n-a apus.” (psiho-sociolog Adrian Neculau)
.
