Scriitorul Dorin Mureşan a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro o cronică literară la unul dintre cele mai recente volume apărute la Editura Cartea Românească: „Femeile insomniacului” de Radu Ţuculescu. Redăm integral textul semnat de Dorin Mureşan:
Am citit „Femeile insomniacului” într-o noapte în care eu însumi am fost insomniac (numiți-o, dacă vreți, coincidență), reușind în mare măsură să mă pun în pielea personajului central al acestei cărți. Și nu doar atât. Volumul l-am împrumutat dintr-o vinotecă aflată în centrul orașului Cluj – Napoca, cunoscută ca loc de întâlnire a scriitorilor, dar și ca minibibliotecă de literatură contemporană clujeană. Altă coincidență (dacă, totuși, vreți să o numim așa) a constat în aceea că aici, înainte de a pune mâna pe carte, am făcut cunoștință chiar cu autorul Radu Țuculescu. Am remarcat imediat și cu maximă plăcere verva acestuia, plăcerea de a socializa în preajma unui pahar cu vin ca și felul de a lua foarte în serios ceea ce face/ scrie. Parcurgând romanul amintit mai sus, detaliile acestui local au devenit vii, puternice, iar barmanița, cea al cărei prenume este inclus în autograful original de pe pagina a treia, a luat locul, în mintea mea cel puțin, unui personaj feminin secundar. Desigur, substituirile acestea nu țin cont de realitate, ci de mecanismul interior și mintal al oricărui cititor care intră în contact (întâmplător sau nu) cu lumea (și persoana) scriitorului.
„Femeile insomniacului” (Editura Cartea Românească, București, 2012), prin lungime și conținut aparține mai degrabă genului microromanesc, fiind o nuvelă de mari dimensiuni în care e povestită cu aplomb, dar parțial, viața lui Septimius Ilarie. O cheie pentru interpretarea vieții acestui mini-erou (dacă îmi e permisă sintagma) o găsim în chiar primul fragment al cărții, acolo unde ursitoarele „binișor amețite de fum, joc și băutură” (pag. 13) se feresc să profețească, deși una dintre ele (prima) trasează coordonatele vieții lui Septimius: „A încetat prea repede cu urlatul primordial… Mai mult îi place să tacă. O să-i placă să și gândească. O adevărată belea pe capul omului, hăhă!” (pag. 14). De fapt, departe de a fi o belea, Septimius Ilarie se dovedește de-a lungul cărții un mereu același individ bonom, singuratic, adăstând în preajma câtorva vicii (femeia, muzica, rachiul alb etc.) cărora autorul, prin felul în care le implică în viața eroului său, le dă aparența firescului, travestindu-le într-o naivitate congenitală. Crescut de mătușa Eliza, care îi dă libertatea de a alege și de a înțelege singur lumea, Septimius este inițiat de verișoara Firida în muzică și eros. Foarte subtil autorul împinge momentele de cotitură ale existenței acestuia într-o albie temperat comică, demontându-le semnificațiile originare / traumatizante. Astfel, moartea unchiului Rică „a fost primul contact al micuțului Timi cu marea literatură” prin simplul fapt că „dacă ar fi avut barbă […] ar fi semănat cu Tolstoi” (pag. 35) iar inițierea erotica, descrisă cu lux de amănunte, „fu primul contact al lui Timi cu marea artă cinematografică” (pag. 45). Trăsătură cea mai importantă a lui Septimius este subliniată chiar de către verișoara Firida în timpul lecției amintite: „îmi place de tine […] ești ascultător și înveți repede.” (pag. 45)
Faptul că volumul este împărțit în două capitole, celui dintâi corespunzându-i perioada copilăriei și a adolescenței, iar celui din urmă maturitatea târzie, nu aduce nici o schimbare în ce privește caracterul eroului. Ba aș susține că lipsa unei perioade a tinereții, flămânde de sens și rebele, este sugestiv eliminată tocmai pentru a sublinia această fire statică, loială sieși oricând și oriunde. Rămâne, spuneam, același, solitar și singular, toate celelalte personaje, abstrase din zona boemă a urbei (cel puțin în a doua parte) fiind așezate în vecinătate cu scopul de a sublinia această trăsătură individualizatoare. Un erou altfel, cu ușa mereu deschisă prietenilor, având o personalitatea diluviuoasă prin, paradoxal, caracterul ei retractil, prin alunecarea ei fină, imperceptibilă, în anonimat, alunecare percepută chiar și material: „Timi intra, fizic, în anonimat, așa cum își dorise… Devenea, încet-încet, invizibil… Transparent. Doar mustața groasă și neagră își păstra prezența clară.” (pag. 182). De altfel un rol important îl joacă fragmentul în care cei doi securiști (prezentați, din nou, cu o fină nuanță comică) sunt practic asimilați de persoana simplă, deschisă și domestică a lui Septimius. Sunt asimilați, dar, în același timp, nuanțați. Și cred că în această excelentă strategie narativă (cu tentă dramatică, întrucât e predominant colocvială) constă meritul stilistic al autorului, în găsirea unei formule proprii cu care echilibrează balanța pe ale cărei talere stau, deopotrivă, eroul și anonimul.
Dincolo de suplețea lingvistică, de comicul de situație, fin și ironic, rămân memorabile scenele ritualice în care sunt surprinse tabieturile gastronomice și bahice, magicul sugerat de trezirea la viață a lucrurilor (temperată și ea) în momentele hotărâtoare ca și tablourile erotice, deloc grobiene, ci fin nuanțate, precum acele pasteluri care, prin câteva detalii, fără a te abrutiza, îți rămân temporar imprimate pe retină.
Singurul reproș pe care îl am de adus acestei cărți este deja amintit pe coperta a patra de către Cristina Balinte: „Radu Țuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulțumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârșitul cărții”. Chiar faptul de a fi parcurs această carte în câteva ore, fără a o lăsa din mână, învederează această calitate necesară oricărui prozator talentat (iar asta nu e, desigur, o coincidență).
Dorin Mureșan
