“Am dorit ca poemul să se nască liber fără să-i pese de norme prestabilite”

La Editura Cartea Românească, în colecţia „Poezie”, apărea în anul 2011 volumul „Însemnări din ţinutul misterios”. „Un poet căruia nu-i ajunge lumea, Gabriel Chifu scrie o poezie a plenitudinii. Existenţa îl bucură; chiar şi tristeţea sfâşietoare pe care i-o provoacă perspectiva morţii iminente are asupra lui un efect tonic, ca un alcool tare. Explorarea lumii îi oferă noi şi noi prilejuri de jubilaţie.” (Alex. Leo Şerban) Andra Rotaru a dialogat cu Gabriel Chifu despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Lepădarea de propriul trup se face fără regrete, pare cel mai normal lucru.La fel, în cazul trecutului şi viitorului. De la egocentrismul generalizat al poeziei ultimilor ani -la lejeritatea din acest volum – par „încălcate” nişte etape.

În reprezentarea mea, trupul și,… (cum să-l numesc?, e potrivit sinele?, să spunem sinele, care e de natură subtilă, imaterială…), așadar, trupul și sinele constituie două realități care în atâtea împrejurări sunt distincte, sunt în nepotrivire, în conflict și numai arareori se confundă, coincid, alcătuind un tot. Această percepere acută a diferenței dintre cele două realități eu am trăit-o, o trăiesc la propriu, nu la figurat, nu metaforic. Au fost perioade în viața mea când s-a întâmplat ca trupul să-mi fie pus serios sub semnul întrebării, să-mi fie amenințat, iar mintea-simțirea mi-au rămas vii, dar fără susținere corporală, ca o flacără care n-are o candelă unde să se adăpostească. Nu cred că sar, „încalc” „niște etape”. Cred că percep, trăiesc și descriu diferențele dintre diversele părți ale făpturii mele. Cum nici deplasarea între trecut și viitor nu mi se pare că ține decât de o normalitate banală: ni s-a dat puterea minții și atunci asemenea plecări și întoarceri ne sunt tuturor la îndemână, slavă Domnului. De asemenea, nu văd nici de ce în „poezia ultimilor ani” ar fi vorba de un „egocentrism” care pe mine m-ar ocoli. Tot volumul meu este centrat, obsesiv, chiar în exces – și văd în acest fapt un defect al poeziei din „Însemnări…”! – pe „dramele” eului, pe adevărul personal.

Poemul „Suntem mai mulţi” duce cu gândul la heteronimii lui Pessoa. Celelalte fiinţe care au scris volumul „Însemnări din ținutul misterios” afirmă „n-avem reguli, n-avem respect”. Cui se supun?

Habar n-am cui se supun. Dar de ce ar trebui să se supună cuiva? Bănuiesc că, rând pe rând, ies la suprafață, se exprimă toți acești ”colocatari” din trupul meu. Habar n-am nici în ce fel și ascultând de ce resorturi se produce înlocuirea unuia cu altul aici, în zona vizibilului, habar n-am nici nici cine deține predominația. Doar constat rotația acestor persoane lăuntrice, doar constat această permanentă substituire.

Volumul e înţesat şi de poeme de dragoste. Care este statutul literaturii de dragoste în zilele noastre, mai ales în poezie?

Volumul conține poeme de dragoste, după cum conține poeme de alte formule expresive, foarte diferite una de alta: comentatorii de până acum au descoperit în carte diverse paliere și m-am bucurat, fiecare a găsit în paginile sale ce a căutat. (Sigur, e de precizat, au existat și lectori care au dat în cartea mea peste zone „impure” care, în înțelegerea lor, nu-și au locul în poezie, ceea ce le-a displăcut. Dumitru Chioaru, de pildă.) De la poezia de esență spirituală, religioasă până la cea erotică, de la poezia postmodernă până la cea care renovează unele edificii moderniste, de la notația nepretențioasă și tonul colocvial până la metaforele livrești, încifrate, dar și până la versuri care-și propun să reabiliteze anumite elemete „prăfuite”, depășite din recuzita poeziei, de la demitizarea și prozaismul din relatări ce te duc cu gândul la proză până la abstracte poeme reci. Am fost interesat de un anumit „cameleonism” stilistic și, evident, am urmărit să realizez o sinteză, să împac diversele atitudini expresive aparent incompatibile, să le împac sub semnul unui dramatism al asumării propriei existențe, sub semnul unui elan mărturisitor necontrafăcut. Am dorit ca poemul să se nască liber fără să-i pese de norme prestabilite, aidoma albiei pe care o apă și-o creează de la sine. Când caut să-mi reprezint modul cum trebuie să scrie poetul de astăzi sub semnul sintezei, al însumării capabile să dea seama de făptura omului în integralitatea sa, eu mă gândesc la acea armată romană care cucerea și contamina cu modelul său civilizator popoare străine, ajungând în cele din urmă să le înglobeze, să le transfome după chipul și asemănarea sa, să și-le aproprieze.

Poezia de dragoste din zilele noastre, ce să zic?. A iubi este unul dintre sentimentele care conțin o formidabilă doză de miraculos și merită să ne încercăm puterile cu el căutând să-i dăm corporalitate în versuri.

Cum poţi ajunge un „om de aer”?

Dragă Andra, ce-mi dai dacă-ți dezvălui algoritmul secret, în cazul că l-aș deține? Glumesc, desigur. Am convingerea că există câteva căi pe care poți ajunge la o sublimare de sine. Nu știu dacă la starea aceasta poate ajunge oricine și indiferent de condițiile de mediu, de context, de împrejurările existențiale, dar ar fi păcat să nu ne propunem să practicăm acest exercițiu de renunțare la ceea ce este parazitar și neimportant în existența noastră de zi cu zi.

„Te naşti o singură dată/ şi mori de mai multe ori”

Da, recunosc formularea, sunt două versuri dintr-un poem al meu. De fapt, nici nu cred că s-ar cuveni să le privim ca pe niște versuri. Aceste propoziții înseamnă o simplă comunicare a unui adevăr personal. Dacă acest adevăr este valabil și pentru alții, foarte bine, Dacă nu, nu: rămâne doar al meu, nevalidat, incomunicabil, netrasmisibil.

Volumul a apărut în urma unei experienţe reale. A potenţat această experienţă poezia?

Volumul a fost scris, într-adevăr, „în urma unei experiențe reale”. Evident, aceasta „a potențat”, așa cum observi, poezia. Atunci când balanța vieții tale se înclină amețitor de la a fi spre a nu mai fi, când în orice clipă poți să închizi ochii pentru totdeauna și tu ești conștient de aceasta, și mintea ţi-a rămas limpede, și realizezi pe de-a-ntregul pericolul care te paște, atunci, desigur, îți faci un bilanț, un rezumat, îți faci chiar un rechizitoriu și, în nopțile nesfârșite când nu poți adormi de durere fizică, înveți să-ți pui întrebări și, cum nu cunoști alt meșteșug, cauți să dai neliniștii tale formă verbală.

Fiindcă vorbești despre experiența reală… Un scriitor pe care-l prețuiesc mărturisea că nu mai scrie decât despre persoane reale, cunoscute, în carne și oase. Așa am procedat și eu în acest volum: nu am descris decât persoane reale, întâmplări și stări, sentimente reale, trăite. Nimic simulat, am comunicat doar ce am cunoscut pe propria mea piele. M-am străduit să nu sacrific în nici un moment autenticitatea scrisului meu. Mi-am asumat riscul să par, în unele situații, banal, simpluț, decât să „complic” artificial imagini, metafore etc. de dragul originalității, al „fotogeniei” auctoriale. Repet, originalitatea spre care năzuiesc se obține altfel, tocmai prin invocata autenticitate, prin elanul mărturisitor ce unifică întregul demers verbal.

Unde şi ce este acest „ţinut misterios”?

„Ținutul misterios” este acolo unde și este așa cum și-l imaginează fiecare dintre noi.