„Vine o vreme când îți dai seama că Pinocchio nu a murit”

ian. 16th, 2012 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, la Editura Charmides a apărut volumul de debut în poezie „Metastazele luminii” de Răzvan Gheorghe. Volumul s-a bucurat de numeroase voturi şi în cadrul topului realizat de AgenţiadeCarte, intitulat „Top Gala Tinerilor Scriitori/Cartea de Poezie a anului 2011”, situându-se pe locul al doilea printre preferinţele cititorilor. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

„Metastazele luminii” e o carte de poezie fără metastaze”, a scris Ion Mureşan pe coperta a IV-a a volumului tău de debut în poezie. Care este povestea scrierii tale?

Mereu mi-am dorit să scriu o carte. Am început-o de vreo 10 ori. Și, cam tot de atâtea am lăsat-o moartă. Se întâmpla acum vreo 10 ani. Pe atunci, încercam să fac poezie deși am cochetat întotdeauna cu ideea de a scrie proză. Ca să fiu sincer, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Și acum resimt aceeași tentație. În fine, au trecut ani de atunci. Apoi, într-o zi, am reînceput să scriu. Și am făcut-o cu o poftă pe care o cunoscusem odinioară dar, cumva, o credeam uitată. Și m-am oprit cu greu, într-o noapte. Am pus totul cap la cap. Rezultatul a fost ”Metastazele Luminii”. Nu îmi dau seama câtă poezie este acolo, între cele două coperți. Nu știu nici câtă proză respiră, încă, acolo. Pesemne că uneltele sunt mai puțin importante. Scopul a fost aducerea metastazelor sub același tavan. Și nu e vorba numai despre acele metastaze care aduc moartea. Ca o paranteză, unele aduc primăvara sau, de ce nu, soarele pe cer. Nu am făcut decât să zugrăvesc fapte episodice, ca niște tripuri firești, ale realității imediate. Mi-am propus asta. Și, chiar dacă le-am tulburat puțin karma, toate personajele mele există. Comunicăm deseori.

Există trepte pe care le parcurgi pentru a ajunge la „metastazele luminii”?

Tripurile nu au trepte. Niciodată. Ele se petrec sau nu se întâmplă. Ești sau nu ești acolo. Sunt stări, de fapt, cu valoare de adevăr vremelnic. Nu trebuie decât să vrei, la rândul tău, să faci parte din ele. Și mai trebuie să ai o tastatură silențioasă la îndemână, ca să nu îți deranjezi vecinii. Totul se întâmplă lângă. Nu trebuie decât să participi. E ca într-o teorie a vaselor comunicante. Nu spun că uneori povestea îl găsește pe povestitor. Și nici că viceversa ar fi valabilă. Spun doar că, uneori, e vorba despre o reciprocă alegere. Și se petrece în imediata proximitate, chiar și într-un apartament de bloc. Apoi, Dumnezeu cu mila. Totul ține de feng shui-ul metastazelor trăite. Și de poveste ca atare.

„peştişorul de aur îţi poate da orice”

Și felinarul de la colț îți poate da, deopotrivă, multe. Mai cu seamă dacă îl știi de mic. Uneori este frustrant că unele lucruri par a rămâne întocmai la fel, necontaminate. Și un felinar ca ăsta poate fi epicentrul unei lumi. Revenind, când eram de-o șchioapă, bunicul din partea mamei mi-a promis că a doua zi vom merge la pescuit. Era pentru prima oară când îmi promitea așa ceva. Eram surescitat. În noaptea de dinainte am visat că am prins peștișorul de aur. Era galben-pai, nu putea fi altul. Și se zbătea în ac. M-am trezit fără să-l rog nimic, deși tare mi-aș fi dorit o bicicletă. Rareori am fost mai trist. A doua zi a plouat pe rupte, cu tunete și fulgere. Eu nu am mai fost niciodată la pescuit. În schimb, am un prieten care se duce săptămânal. Și despre el este vorba. Sper să reușească ceea ce ar fi trebuit să fac eu demult, pe vremea când eram de-o șchioapă, și a plouat. Ca la ușa cortului.

Inserezi în texte referinţe cinematografice, filosofice, psihologice, sau chiar personaje de desen animat. Există în experimentul tău poetic o cerebralizare şi construcţie care nu sunt accesibile inspiraţiei de moment?


Tripurile se petrec sau nu se întâmplă. Dar, când au loc, ele sunt ca niște filme. Curg imagistic. De altfel, ăsta este și motivul pentru care mi-am ales moto-ul dintr-un film. Și apoi, mi-am făcut filme cu mine. Pe de altă parte, vine o vreme când îți dai seama că Pinocchio nu a murit. Și că ar fi cazul. Că Sindbad marinarul a întreprins, din păcate, doar opt călătorii. Și ești curios ce a mai făcut în cea de-a noua, dacă ar fi fost scrisă. Că pistolarul Clint Eastwood nu mai are exact aceiași ochi de gheață, care te înfiorau odinioară, pe rândul din spate al unui cinematograf. Și că țestoasele ninja erau doar patru, bune prin excelență. Iar Chucky, o păpușă infanticidă, rea prin definiție. Este fascinantă lumea copilăriei rescrisă prin ochii unui adult. E episodică. E bine și rău, alb și negru. Ca în benzile desenate. Când am scris ”Metastazele Luminii” mi-am dat seama cât de denaturată este nostalgia unui adult care răsfoiește din nou, copleșit, Pif-ul. Deși locuim în aceleași blocuri.

Ce se întâmplă în ziua în care „chiar şi bunul Dumnezeu s-a odihnit„?

În ziua aia scurtă m-am trezit târziu. Și, ca să fiu sincer, prea multe nu s-au petrecut. Pesemne, asta a fost o problemă. Și eu sunt hiperactiv. Restul este trip. Nu trebuie să faci parte din familia Adams ca să locuiești în aceeași casă cu o mână albă. Și nici să te duci la zoo ca să auzi vrăbiile. Poți să te uiți pe geam. Sau să stai în pat. Tot în ziua aia a venit noaptea. Apoi, am ascultat hip-hop.

Poemele sunt însoţite de ilustraţii realizate de Liviu Ungureanu. Care e rolul imaginii corelate cu textul, pentru tine?

Tocmai fiindcă am dorit ca tripurile să capete conturul unor secvențe desprinse din imediat, l-am rugat pe Liviu Ungureanu să ma ajute în acest proiect. Rezultatul a fost cel dorit. El a insinuat cu mâna ceea ce eu am sperat să punctez prin cuvinte. Și ilustrațiile s-au tranformat în semne de punctuație ale metastazelor. Au dat tonusul unor alt fel de benzi desenate. Sper să colaborăm și pe viitor. Asta dacă tentația mea de a scrie va prinde un nou contur. De altfel, deasupra canapelei din sufragerie țin la loc de cinste au tablou al lui Liviu Ungureanu.

A existat vreo influenţă poetică în acest volum, a contat în vreun fel faptul că în familia ta există scriitori?

Nu. Paul Vinicius este poet pur-sânge. Adică, el chiar scrie poezie, ca efect și formă. Eu am o structură ”altoită”. Și nici nu vreau să pierd definitiv orice colaboraționism pervers cu proza. Nici să mă pun rău cu poezia. Aș fi ipocrit… Totuși, forma este diametral opusă de cea aleasă de Paul. Cred că uneltele noastre de scris sunt diferite. Ca și diversele teme asumate, de altfel. În ambele cazuri, e vorba despre suma unor experiențe trăite. Căile sunt, însă, disjuncte. Eu unul prefer să am tripuri. Pe de altă parte, nu am crescut cu Paul în casă. Și nici nu am avut dialoguri despre faptul de a scrie o carte. În definitiv, el a citit manuscrisul ”Metastazelor” la o lună după ce acesta a fost finalizat. De altfel, nimeni nu a citit textul decât în momentul în care a fost pus punctul de pe urmă, într-o noapte. Eu și Paul avem cele mai bune relații. El iubește să scrie. Și eu am redescoperit asta recent.

Număr de vizualizări :1776


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro