„De tine nu poţi scăpa!”

ian. 9th, 2012 | By | Category: Agenda de carte

La Editura Homer, în colecţia „Mari personalităţi”, a apărut cartea de interviuri „De tine nu poţi scăpa. Dana Potorac în dialog cu Nicolae Săftoiu”. Scriitoarea şi jurnalista Florina Zaharia a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro o recenzie la acest volum semnată de ea şi scriitorul Adi Secară, pe care o redăm integral:

„Poate cel mai important dar (sau har) pe care îl au marile personalităţi este acela de a ne inspira pe noi, ceilalţi, micile personalităţi…
Cartea de interviuri a Danei Potorac (De tine nu poţi scăpa, Ed. Homer, Galaţi, 2011), în fotografie lângă maestru, dovedeşte aceasta cu prisosinţă, cel intervievat, artistul plastic Nicolae Săftoiu (n. 28 martie 1935) rămânând în memoria noastră în primul şi în primul rând ca un om… fantastic, fastuos, formidabil, fenomenal, fabulos, frumos şi… firesc. Ca un adevărat zeu sau erou antic coborât printre noi.
Farmecul, colocvialitatea şi experienţa (artistică – e un foarte bun poet, dar şi cea din mass media) Danei Potorac (care ne convinge că N.Săftoiu este şi… el fermecător, nu numai „flamboiant”) contribuie la dinamismul discuţiei, totul transformându-se într-un dialog socratic sui generis sau, dacă vreţi, într-o piesă de teatru plină de învăţăminte, fără a fi moralizatoare.
Cartea este vie, vie, este un petbook dacă vreţi, a-i ţine-o tot timpul cu tine (nu mai vorbim de condiţiile grafice excelente): este prefaţată de Mihail Gălăţanu, un moto din Sfântul Augustin stă de gardă ( „Târziu te-am iubit frumuseţe, atât de veche şi, totuşi, atât de nouă!”) şi „indicaţiile scenice” ne reamintesc de o miraculoasă lume quasicehoviană (cu destui vecini greu de suportat însă), Dana Potorac scriind însă de fapt (în sugerata introducere pe care am numit-o cu „indicaţii”) un mic poem despre proprietatea familiei Săftoiu, undeva, într-una dintre inimile naturii (mai exact, în Lunca Gârtii): „Privind împrejurimile, mi-e limpede că Dumnezeu a trecut cel puţin o dată pe aici.”
Începutul propriu-zis e brusc, dar firesc, referindu-se la „mamă, tată, frate, copilărie”, satul de ţigani al naşterii, şcolile (unde iubirea de literatură a avut şi ea un rol important în formarea personalităţii) şi profesorii marcanţi…
Bref, volumul este o lecţie de viaţă. Subiectele de discuţie sunt variate: Adevăr, compasiune şi milă (se face o distincţie), copilărie şi copilăreală, relaţia cu Dumnezeu, Comunismul şi Tranziţia, femeile, calitatea de… afemeiat, Familia, Întâmplarea („Nu este nimic întâmplător!”), Înţelepciunea, Meşteşugul, Mediocritatea, Nobleţea, Omul Superior (se dă un exemplu: Alice Voinescu), Răutatea, Sinceritatea, Talentul, Stilul, Sinuciderea (care este privită ca un act de demnitate, p.190), Umorul, Ura şi Dispreţul…
De un interes aparte sunt paginile dedicate perioadei în care N.Săftoiu a colaborat cu Banca Naţională a României. De acolo aflăm, de pildă, că România este prima ţară din Europa care a folosit plasticul la fabricarea banilor (a treia din lume). Şi, printre alte altelea, cât de greu este să intri în interiorul Băncii Naţionale…
În ceea ce priveşte menţionata relaţie cu Dumnezeu, se mai şi supără pe El ( „Şi când aud că moare un copil, aici mă întâlnesc bine cu nen’tu Cioran, mă supăr pe Dumnezeu, nu înţeleg…”, p.53), dar important pare a fi „raportul de încredere”, faptul că a ajuns la „suprema încredinţare” (după cum îi spune exaltat un Vladimir Baranovski – p.88). Cert este că nu este o relaţie simplă sau o credinţă oarecare, mai există şi îndoieli, deoarece, „după ce treci prin budism, prin zen, după ce îl citeşti pe Lao Tzi, începi să vezi altfel divinitatea” (p.89). În ceea ce îi priveşte pe fundamentalişti şi bigoţi, îi consideră ca pe nişte obraznici care cred că deţin adevărul.
Apărând adevărul şi implicit sinceritatea, Nicolae Săftoiu recunoaşte că uneori întrece unele limite (p.27), dar probabil că de am fi mai mulţi ca să apărăm adevărul astfel, s-ar mai schimba câte ceva în bine în societatea noastră. De altfel, artistul recunoaşte, şi în acest sens; „Sunt mereu nemulţumit şi asta este cea mai mare mulţumire a mea” (p.84 şi coperta a IV-a).
În aproape altă ordine de idei, consideră că „Frica şi speranţa sunt la fel de absurde” (p.90). Că nu are nici un fel de certitudini, decât poate una: „Omul nu poate să trăiască decât în limitele astea, între bine şi frumos. Cum a călcat alături de poteca asta, sunt prăpăstii şi pe-o parte şi pe alta…” (p.178).
La certitudini am adăuga şi Familia, ţinând cont de faptul că de mai bine de 50 de ani, de câte ori cade prima zăpadă, se îmbrăţişează cu Doamna Cristina, căreia, în final, ţine să-i mulţumească, zâmbind, „nu atât pentru dragoste, cât pentru răbdarea” cu care l-a suportat.
Din când în când, în paginile cărţii, sunt inserate fragmente din jurnalul artistului (din care, probabil, am mai şi citat mai sus): „Azi – 8 februarie 2010 – m-am gândit la îngerul meu păzitor. Cui să-l las moştenire?”, reamintindu-ne de dragostea sa pentru literatură…
În final, sentimentul că toate aceste convorbiri pentru minte, suflet şi inimă vor continua…” (Florina Zaharia şi Adi Secară)

Număr de vizualizări :1722


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro