“Aterizare forţată” de Szilagyi Domokos

mart. 22nd, 2011 | By | Category: Agenda de carte

La Editura Dacia XXI, în colecţia “Biblioteca maghiară”, a apărut volumul “Aterizare forţată” de Szilagyi Domokos, în traducerea lui Paul Drumaru.

„Aş vrea să nu mor până-n două mii” — literal: „aş vrea să trăiesc până în 2000″, mi-aş dori-o, mi-ar plăcea – un vers al lui Szilágyi Domokos, cel care vibra cu atâta intensitate la întâmplările lumii, ale veacului, ale omului; care ştia că poezia este cunoaştere şi că esenţa e transparenţă; că, nici când „s-a maturizat”, conceptul nu se poate lipsi de metaforă, căci fiinţa e profund analogică, iar sensul nu e sumă, ci funcţie; care glorifica Raţiunea cu avântul unui posedat al lucidităţii şi-i controla somnul cu zâmbetul subţire, tăios al intelectului cuminecat întru spirit: comunicând — dăruindu-se deci — readucând deci lumea la sine cu o dobândă esenţială, cea a frumosului. Dacă aş spune că a fost un mare poet i-aş stârni doar nedumerita maliţie: nucleul unei galaxii e „mare”, în ordine valorică? mai mare decât nucleul atomic? Ar avea probabil dreptate – poezia refuză clasamentele şi nu comportă grade de comparaţie. A fost Poetul, el însuşi, în felul său, irepetabil. Ca şi Nichita Stănescu – perfect ca o sferă, tinzând spre perfecţiune, ca o spirală. Nichita scria la moartea lui Szisz, în 1976: „Szilágyi Domokos e azi o rază de la stea”; cât de ciudat se conjugă destinele poeţilor în neasemănarea lor profund solidară!

Aproape nimic din opera lor nu-i aseamănă. Faptul că Szilágyi Domokos a transpus pe limba lui elegiile şi încă o seamă de poeme ale lui Nichita Stănescu ar sugera anumite afinităţi, dar aici nu asta interesează. E fascinant — scria el într-un mic comentariu, e fascinant jocul lingvistic al lui Nichita Stănescu, felul în care cuvintele i se supun pentru a se ordona într-o limbă care până la el nu exista. Se comenta pe sine. Ce ochi putea să aibă, doamne, ce ochi… parcă ai tuturor poeţilor! – exclama Nichita Stănescu în evocarea lui. Vorbea despre sine. Personalităţi, intuindu-se una printr-alta, poate tocmai datorită acelei lumini oglindite care face ca poezia — deşi intraductibilă ca atare – să fie universală: toţi poeţii sunt fraţi.

Szilágyi Domokos s-a născut la 2 iulie 1938 la Şomcuta Mare, a urmat liceul la Satu Mare, a studiat filologia la Cluj. Din 1960 până în 1974 a locuit în Bucureşti, apoi la Cluj-Napoca până în 1976. S-a sfârşit la 38 de ani, atunci cînd boala se pregătea să-i fure ceea ce avea mai de preţ: conştiinţa. Biografia lui se află în cărţile lui, viaţa lui poate fi citită vers cu vers, întâmplare cu întâmplare, semnificaţie cu semnificaţie. Poate fi comentată, nu şi explicată, căci, cum spune T. S. Eliot, „dacă… veţi încerca să explicaţi un poem o să vă îndepărtaţi din ce în ce mai mult de poem, fără să ajungeţi la nici o altă destinaţie”.

Szilágyi Domokos debutează în 1962. Este deja stăpân pe mijloacele sale de expresie; ceea ce se va petrece în volumele ulterioare ţine de traducerea în fapt a unor potenţialităţi, de variaţia unghiurilor de vedere, de îmbogăţirea tematicii şi — esenţial — de limpezirea timbrului specific. E drumul firesc al poetului căruia talentul i-a dat impulsul iniţial şi 1-a făcut să-şi intuiască „direcţia”, „linia lui de univers”. Nu e, desigur, lipsit de aportul unor înaintaşi. Critica îl plasează sub zodia unor József Attila (prin rigoare), Szabó Lőrinc (prin apetitul ludic), Babits Mihály (prin „ideal de cultură”) – ori T. S. Eliot, printr-o anume tehnică etc., şi, de bună seamă, nu fără temei. Mai important este însă că orice artist adevărat îşi creează precursorii şi putem nota că Szilágyi Domokos nu se fereşte nici să-i citeze, parafrazeze, evoce în poemele sale — punându-i în lumina lui proprie, asimilându-i şi îmbogăţindu-i în acelaşi timp. Opera acestui poet nu suportă abordarea pozitivistă, nici privirea academică: e o sinteză de tipul celei preconizate de Baudelaire, care vedea literatura „păşind frăţeşte între ştiinţă şi filozofie”. O permanentă refacere, mişcare, simultaneitate, „joc” — în sensul în care şi viaţa este „jocul” infinitelor posibilităţi de combinare a elementelor. Poetul nu se joacă nici aidoma copilului, învăţând, nici de dragul jocului însuşi sau, în orice caz, nu numai de dragul lui, iar hazardul este doar mimat: pentru a struni sensurile fără a le sminti. De aici şi ruperile de ritm, schimbările neaşteptate de ton, grotescul (în sensul în care Călinescu îl numea pe Dante „cel mai mare bufon”), un râs printre lacrimi şi o amărăciune răspunzând în curaj şi încredere: iar dincolo de toate o generoasă voinţă de mai bine, credinţa că omul nu-şi poate rata vocaţia fericirii. El acţionează ca „demonul lui Maxwell” conştient că nu există în şi pentru un sistem izolat: jocul poeziei este menit deci să împiedice entropia gîndirii, a simţirii. Sau, cum spune Malraux: „Cine susţine că artiştii nu «produc» susţine că viaţa nu are sens”.

Mutatis mutandis: dacă poetul a scris ce-a scris odată pentru totdeauna, situaţia operei sale se aseamănă cu aceea a compozitorului; iar, dacă un compozitor se cântă, se interpretează mereu şi mereu altfel, şi de fiecare dată cu folos, un poet se interpretează şi el: una din modalităţile de interpretare este trecerea în şi pentru altă limbă — iar o variantă dintre cele multe posibile este şi cea de faţă.”, a scris Paul Drumaru în deschiderea volumului.

Număr de vizualizări :1897


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro