“Moartea parafină” de Robert Şerban

feb. 1st, 2011 | By | Category: Postcard
Scriitorul Andrei P. Velea a trimis pe adresa redacţiei AgentiadeCarte.ro o cronică la cel mai nou volum semnat de Robert Şerban, “Moartea parafină”, apărut la Editura Cartea Românească, în 2010. Redăm mai jos textul semnat de Andrei P. Velea, cu menţiunea că a apărut iniţial în revista “Dunărea de Jos” din Galaţi.

Poate că poemul care surprinde cel mai bine starea mentală sub imperiul căreia Robert Şerban a scris poemele ce alcătuiesc volumul „Moartea parafină” (editura Cartea Românească, 2010) este „Jucărioara de-un leu” (p.80): „sunt la jumătatea ei [a vieţii]/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”. În psihologie, criza vârstei de mijloc este definită ca o conştientizare acută a ideii morţii în primul rând, conştientizare ce are loc în jurul vârstei de patruzeci de ani. Poate că aici este cheia cărţii lui Robert Şerban, un autor care a împlinit de curând vârsta mai sus amintită şi care, în ciuda energiei şi a spiritului ludic de care dă dovadă ca om, este grav, puţin nostalgic pe alocuri, în poezie.

Poemele care alcătuiesc volumul „Moartea parafină” sunt scrise într-un stil limpede, clar; autorul dă dovadă de multă inteligenţă artistică (în special în felul în care urmăreşte ideea fiecărui poem în parte), iar nota generală este una cerebrală, reflexivă; în acelaşi timp, imagini şi pasaje „vizionare” îi tulbură cerul meditaţiei, aşa că ne sunt oferite, în doze bine calculate, şi piese care (par că) scapă cenzurii raţiunii autorului. De altfel, într-o mică „ars poetica”, rezumată doar la „O dorinţă” (căci aşa se intitulează poemul de la pagina 81), Robert Şerban spune: „aş vrea să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbat lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ”. Acest „manifest” nu este urmat de către autor, care înclină spre limpezimea, simplitatea şi claritatea intelectuală a mesajului; însă, în partea doua a aceluiaşi poem, Robert Şerban se surprinde parcă pe sine atunci când se referă la un paianjen în a cărui plasă a căzut o insectă prea mare şi care se pregăteşte să devoreze paianjenul; acesta din urmă „înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”. Aici este „moartea parafină”, cea care, asemeni substanţei cu acelaşi nume, impregnează nu numai hârtia sau ţesăturile, ci însăşi viaţa, ajunsă, la jumătatea ei, într-un moment de cumpănă, de meditaţie lucidă.

„Orice s-ar spune/ moartea are lumina ei” (p.64); în acelaşi timp: „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată” (p.66). Poate că soluţia unei astfel de dileme (atracţia pentru meditaţia asupra morţii şi refuzul unui astfel de discurs) poate fi cea din poezia „Buna noastră gospodină” (p.51): „sub un soare sclifosit de octombrie/ moartea se dezmorţeşte/ […] se priveşte într-o oglinjoară de mână/ a mai îmbătrânit puţin/ i-au apărut câteva puncte negre/ şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ […] niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ câte puţin/ din tot ce găteşte”. Este vorba de banalizarea morţii, o moarte care să nu mai însemne mult, care să nu sperie; „nu bâtrâneţea mă sperie/ nici ochii care or să se caşte/ în tălpile pantofilor târâiţi spre farmacii şi spitale”; ba chiar, ca paradox: „mi-e teamă că o să-mi placă berea/ că o să merg la meciuri de fotbal/ unde-o să-njur în gura mare de toţi dumnezeii”(p.78)

Crucea şi gestul crucii străbat, obsesiv, volumul. Gestul este, iniţial, o imitaţie naivă, la o vârstă fragedă: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se opreşte/ îşi duce mâna la frunte/ la coşul pieptului/ la umărul drept/ şi la umărul stâng/ am crezut atunci/ că a cules ceva cu degetele// am alergat acasă/ m-am oprit în faţa oglinzii/ n-aveam nimic de luat/ nici de pe frunte/ nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat/ aşa m-a găsit tata/ încercând să prind ceva cu mâna dreaptă/ orice” (p.13); apoi este un fior nostalgic din aceeaşi copilărie, dar de la o altă vârstă a ei: „doar când treceam prin faţa bisericii din centru/ înainte de a-şi duce degetele la frunte/ mama mă atingea pe umărul drept/ ca şi când mi-ar fi dat dezlegare/ iar eu ştiam ce trebuie să fac// ca o stafie merg prin palat/ în căutarea unui trup a cărui copilărie/ a avut toate buzunarele cusute” (p.63). Crucile sunt fie simbol al spaţiului românesc: „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”, fie simbol al unor mici „rupturi” apărute în ordinea cotidiană a realităţii: „după ce se despart/ avioanele lasă/ câteodată/ în urma lor/ cruci mari pe cer/ la care unii oameni se închină/ pe ascuns şi în grabă” (p.56)

Pentru a încheia, aş spune că sensul acestui volum a lui Robert Şerban este unul de „tocire” a unui cuvânt; este vorba despre moarte, cea care înfricoşează deobicei. La Robert Şerban devine hilară, ca într-o piesă de teatru absurd: „în pieţele mici şi necirculate ale oraşelor sărace/ câte un om îşi dă din când în când foc/ puţinii trecători se opresc şi privesc amuzaţi/ fiind convinşi că undeva-i o cameră ascunsă/ căreia nu vor să-i cadă victimă”.

Andrei P. Velea

Număr de vizualizări :1335


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro