“Nu cred nicio clipă în proza de pură inspiraţie, oricât de romantică ar fi ideea”

oct. 24th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

La Editura Polirom, în colecţia “Ego.Proză”, a apărut volumul “Demonii vântului de Daniela Zeca, care înfăţişează o poveste petrecută în Dubai, la sfârşitul deceniului unu din mileniul al treilea. Alături de volumul precedent, “Istoria romanţată a unui safari”, Daniela Zeca reconstituie o lume a “iniţierilor eşuate”. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre noua direcţie a prozei acesteia.

Care au fost premisele scrierii celui mai recent roman, “Demonii vântului” şi, în ce fel, o dată cu “Istoria romanţată a unui safari”, vă îndreptaţi spre o nouă tematică în opera dvs.?

Aş vrea să reiau două-trei chestiuni despre care am mai vorbit. Pe scurt: revin în proză după o muţenie lungă de 9 ani. Între romanul meu de debut, Îngeri pe carosabil şi Istoria romanţată… am lăsat o tăcere foarte riscantă, dar voită. Când m-am întors, am constatat cu stupoare că, deşi scrisesem aproape în fiecare zi, „ca să-mi păstrez mâna”, deşi crezusem fără încetare că sunt autoare de romane nimeni, în afară de mine, nu mai credea cu adevărat asta. Dar cum aţi fi procedat altfel în locul meu? Din anul 1994, fac jurnalism cultural la Televiziunea Română şi îl fac cu bună credinţă. Cum ar fi fost să mă înscriu în plutonul artiştilor şi, cu microfonul sub braţ, să mă aud spunând din când în când: „ştiţi, şi eu sunt scriitoare…”

Acum, după ce am creat practic un traseu de desfăşurare pentru TVR Cultural, după ce m-am ocupat fără rabat şi fără resentimente de afirmarea ori de gloria altora, consider că am demonstrat ceea ce trebuia demonstrat…

În orice caz, rezumând, a fost o logică a amânării şi a retragerii, suficient de păguboasă pentru propria mea persoană, cu atât mai mult cu cât nu am văzut nicăieri statui dedicate bunului simţ… Dimpotrivă, reuşesc cei care pretind, cei care îndrăznesc, aşa că nu aş mai recomanda niciunui aspirant „strategia” mea de PR…

Îmi amintesc ce mi-a spus Laure Hinckel, care acum traduce în franceză Istoria romanţată…, că dacă nu ar fi citit romanul înainte să afle care este profesia mea diurnă, nu s-ar fi încurcat nciodată cu o ziaristă, care mai e şi directorul unui post de televiziune… Altfel spus, în percepţia generală nu mai aveam nimic de a face cu literatura… Dar am avut norocul revanşei.

Deşi am vândut trei tiraje succesive într-un singur an, din Istoria romanţată a unui safari, mulţi au mai crezut până de curând că a fost… un „accident fericit”, precum norocul novicelui la masa de poker… Şi acum, în sfârşit, mă apropii de răspunsul la întrebarea dumneavoastră: abia cu Demonii vântului lucrurile au devenit desluşite şi s-a văzut (au recunoscut-o până şi ultimii sceptici!) că nu speculam un subiect ajuns pe val, nici exotismul lumii orientale, ci aveam de instaurat o temă de autor şi o marcă proprie, ce gravitează în jurul unor motive narative care m-au obsedat – ambiguitatea identităţii, misterul perpetuu al lui „celălalt”, al străinului care nu îţi seamănă, fuga de sine şi abandonarea în mrejele propriilor iluzii. Altfel spus, Demonii vântului se înscriu în continuarea unui traseu căruia încă nu îi văd capătul…

Cât de importantă e munca de documentare pentru dvs.? Este mai dificilă crearea unei lumi inexistente, decât redarea unor aspecte ale unei lumi deja existente?

Nu cred nicio clipă în proza de pură inspiraţie, oricât de romantică ar fi ideea. La fiecare carte m-am documentat cu rigoarea unui reporter pentru ca, întoarsă acasă, probele şi documentele să îmi permită luxul retragerii în fantezie. Cât despre Demonii vântului, nu i-aş fi scris niciodată în 300 de zile de evaziune în imaginar, fără zecile de fişe pe care le-am strâns în aşa-zisul dosar al cărţii. E vorba despre călătoriile în Emiratele Arabe, pe care le-am făcut mai întâi fascinată şi apoi pregătită să văd detaliile relevante, şi despre explorările îndelungi în Subcarpaţii României, dublate de o cercetare ligvistică minuţioasă, (fiindcă, să nu uităm, acolo vorbesc personaje de la 1900) ca şi de provocarea extremă pe care mi-am impus-o: aceea de a scrie despre o Românie aflată în plină şi înfloritoare belle epoque, ca şi cum aş fi fost un bărbat străin, căutător de comori.

Aţi călătorit în Orient. Cum este pentru un european, de exemplu, să înţeleagă noua cultură şi obiceiurile Orientului? Cât de mult a penetrat globalizarea, Orientul?

Cred că Orientul e o experienţă extremă, oricum l-ai privi – ca autor sau ca persoană civilă, iar contactul cu această lume nu se poate în niciun caz generaliza. Eu, care sunt o persoană cu o senzorialitate exacerbată, am primit totul la modul tulburător, nu în sensul alunecării în emoţionalul facil, ci ca întâlnire care contează. Sper că asta s-a văzut în romane şi nu aş vrea să nuanţez mai mult decât a putut-o face proza. Cât despre globalizare, Orientul, ca topos de la începuturile firii, o trăieşte deocamdată doar ca mimesis, care acoperă însă acordurile fine şi distincte ale unui univers pregătit să îşi dea la schimb comori rare pe zmeie sclipitoare, lucrate în Fotoshop…

Care au fost cele mai şocante aspecte ale lumii în care pătrundeaţi, şi cât de dificilă a fost redarea lor ficţională?

Trecerea în ficţiune a experienţelor orientale trăite a fost marea mea bătălie. Sper că am câştigat-o, însă exact în clipa victoriei a început să mi se facă dor de teama şi de splendoarea acelor „imersiuni” într-o lume care nu îi iubeşte deloc pe intruşi. Ceea ce a fost şi a rămas încă şocant pentru mine a fost ardoarea şi asprimea erosului, care acolo e permanent o luptă deschisă între bărbaţi şi femei, luciditatea cu care îşi gândesc moartea şi bătrâneţea, ca şi ideea de posesie, de bogăţie.

Pentru copiii băieţi, când şi cum se petrece trecerea spre stadiul de adult? Personajul Saiyed trebuie să facă faţă unor ritualuri de “maturizare”, de la o vârstă fragedă. Ce se întâmplă când nu se poate produce adaptarea la o astfel de viaţă? La ce opresiuni se poate recurge?

Din fericire, am văzut mai multe ritualuri de acceptare în rândul adulţilor, distincte în Magreb, faţă de Golful Persic, deşi este vorba de o lume arabă înrudită… Reluându-le aici, ar însemna să vă povestesc fragmente importante din roman, frustrându-vă, fără îndoială. Un lucru e cert: prima sancţiune faţă de nesupunerea la aceste legi ancestrale este excluderea, neautentificarea ca matur, refuzul identităţii şi acestea, în lumea islamică, reprezintă anularea existenţei ca individ.

Pentru un orfan al Dubaiului, cum arată fericirea familială? Scrieţi că personajul Saiyed “bănuia că să fii fericit însemna să-ţi recunoşti mama după atingeri şi după miros”…

În toate cărţile mele se resimte, probabil, complexul matern, dar despre asta vor vorbi criticii literari. Ceea ce în mod subtil mă întrebaţi duce la un singur răspuns. Relaţiile copilului mic cu propria mamă sunt altfel în lumea islamică decât noi, europenii, suntem obişnuiţi să credem. Vă fac o mărturisire: în călătoriile mele în Dubai am avut mai multe călăuze, între care şi două femei tinere, cărora le datorez foarte mult, însă niciodată afară, în public, nu le-am putut distinge pe una de cealaltă, fiindcă mergeau lângă mine ca două năluci negre, acoperite până la ochi… În aceste condiţii, vă invit să vă imaginaţi panica unui copil care s-a desfăcut o clipă din strânsoarea mâinii mamei lui. Ca să ajungă înapoi, să o recunoască, e nevoie de tactilităţi secrete, de un simţ nou, despre care noi, ceilalţi nu ştim mare lucru. Mai mult despre toate astea, am pus în cărţi.

Pe de altă parte, în imaginaţia sa de copil, asociază fericirea cu luxul şeicilor. De unde această putere de observaţie materială? Există în lumea Orientală, un anumit tip de competiţie materială care se manifestă între copii, sau aceasta e dobândită prin educaţie, prin imitaţie? Cât de mult diferă comportamentul lumii bogate a Europei, de cel al Orientului?

Să nu ne ascundem sub ipocrizii inutile. Lumea secolului XXI se resimte oriunde, în Orient sau în Occident ca o competiţie scrâşnită, în care sunt adulaţi doar învingătorii. Deosebirea e că progeniturile Europei îşi asumă acest fapt cu cinism, ca pe un dat social. În Orient e încă valorizată experienţa ascensiunii, bogăţia întâmplărilor pe care le-ai traversat ca să ajungi lider, dar această distincţie dintre lumi o să dispară repede sub uniformizările inevitabile ale „satului global” în care trăim. Toţi magnaţii din petrol ai Golfului Persic vor să îi imite în… dezinvoltură pe afaceriştii americani, iar copiii lor cu siguranţă vor fi nişte campioni ai acestei pastişe…

Pentru oamenii slabi – sau mai bine să n-o spunem atât tranşant – pentru spiritele comune, bogăţia e prima mare încercare.

Ai dovada deplină a unui caracter, a unei personalităţi, când aceasta reuşeşte să depăşească tentaţia bogăţiei materiale ca formă de epatare. În acest fel, aproape că nu mai contează dacă avuţia respectivă sunt pietrele preţioase, ca în romanul meu, banii, petrolul sau politica.       

Număr de vizualizări :3698


3 Comments to ““Nu cred nicio clipă în proza de pură inspiraţie, oricât de romantică ar fi ideea””

  1. adi spune:

    Istoria romantata a unui safari m-a incantat foarte mult. Voi cauta si Demonii vantului.

  2. Corydalis spune:

    va multumesc mult pentru interviu. am ajuns pe site cautand o imagine cu cartea, ca sa o pun pe blog (cea de la editura era prea mica).

    mi-am cumparat cartea aseara, sa mi-o fac cadou de ziua mea si am constatat cu surprindere ca la fel am facut si anul trecut, cu „Istoria romantata”. acum scriitoarea ar trebui sa scoata o noua carte la finalul lui 2011, ca sa pot pastra traditia 🙂

    abia astept sa termin cartea pe care o citesc in prezent si sa incept sa descopar ce e cu acesti demoni.

    Sarbatori fericite tuturor!

  3. francu spune:

    @cory
    -ar fi f interesant un dialog intre cititori, ca sa aflam ce inteles fiecare din subiectele tratate in roman; ca sunt doua parti absolut distincte; iar parerea mea este ca, din partea a doua -Jurnalul samanului Alb, nu prea intelegi mare lucru daca nu cunosti istoria adevarata a clostii cu puii de aur…

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro