“Mai uşor se vor putea controla calităţile viitorilor nou născuţi, decât cele ale viitoarelor cărţi”

iul. 11th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

De curând, Gabriela Adameşteanu şi-a lansat cel mai recent roman, “Provizorat”, Editura Polirom, colecţia Fiction Ltd. Din anul 2008, Editura Polirom a inclus cărţile autoarei în colecţia “Opere”. Cu o activitate bogată şi peste hotare (romanul “Dimineaţa pierdută” a fost publicat în 2005 la Editura Gallimard şi numeroase alte volume au fost şi sunt în curs de traducere la edituri importante din străinătate), autoarea revine pe piaţa editorială românească cu acest nou roman, aşteptat de mulţi cititori, “Provizorat”. Despre temele abordate în “Provizorat” şi despre alte proiecte în lucru, Andra Rotaru a dialogat cu Gabriela Adameşteanu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Volumul “Provizorat” debutează cu un citat din Mircea Eliade: “Simţeam uneori că destinul îmi pregăteşte din nou ceva, ceva care îmi va schimba încă o dată traiectoria vieţii”. Personajul Letiţia pare de multe ori că se ghidează după acest citat, că nu ia hotărâri de unul singur, ci aşteaptă ca lucrurile să se întâmple. E un personaj cu multe dileme. Cum aţi construit-o şi cum aţi ajutat-o, din umbră, să facă unele alegeri?

Nu îmi construiesc personajele la rece, nici nu le mişc din umbră.  De curând, citind cărţile unor colegi şi colege de proză, m-am gândit că ceea ce m-ar deosebi  de mulţi dintre ei este  importanţa pe care eu o dau personajelor, în timp ce pentru alţii, ideile, simbolistica, tensiunea narativă etc. reprezintă “ motorul”  romanelor. Pe mine mă interesează personajul, cu una din poveştile lui de viaţă. Letiţia Branea din “Drumul egal al fiecărei zile” se constrângea să fie  activă, chiar intervenţionistă, pe când Letiţia Arcan din “Provizorat”, acelaşi personaj, văzut după 10 ani,  are acest gen  de fatalism. De ce? Poate  pentru că acum este legată, chiar dacă  în mod diferit, de fiecare dintre cei doi bărbaţi din viaţa ei? Pentru că la niciunul nu găseşte înţelegerea şi protecţia pe care o caută? Pentru că rigorile timpului în care trăieşte îi iau libertatea de decizie?  Pentru că literatura şi nu viaţa reprezintă prioritatea ei? Acestea şi poate altele sunt explicaţii posibile ale fatalismului ei, dar mă simt confortabil neştiind  mai multe despre personajul meu decât oricare cititor. Cred că e bine ca personajul să rămînă ambiguu şi necontrolat de  scriitor.

Personajele emană o sexualitate puternică, iar limbajul e  plin de “carnaţie”. Cât de greu a fost ca acest limbaj să nu pice în zona vulgarului?

Nu foarte greu.  Dar cartea a fost grea, am reluat fiecare capitol, fiecare pasaj, de zeci, poate chiar sute de ori. Am eliminat şi câteva stridenţe carnale. Chiar în corecturi am renunţat la o jumătate de pagină, nu era nici aceea vulgară, dar m-am gândit că, prin acumulare, poate fi excesivă. Unii dintre cei care mi-au citit manuscrisul în diferite faze de lucru mi-au spus că  cititorii “Dimineţii pierdute” vor fi şocaţi, derutaţi etc. Dar de când a apărut “Provizorat”, am senzaţia că este  corect citit.

“Dragostea de la 09:30 la 13:30 este pariul tău, absolutul se poate trăi şi aşa”, spunea Letiţia Arcan în “Provizorat”. Adulterul în care e prinsă pare de o concreteţe şi melancolie ce atrag cititorul de partea celor ce se iubesc în acest interval orar, pe furiş. V-a interesat sau vă interesează vreo “convenţie nescrisă” a căsniciei, a prejudecăţilor legate de adulter, a opiniei celor ce îl condamnă?

Nu există căsnicie, în general, ci există căsnicii, unele bune, altele  rele, altele mediocre. Iar cei ce comit adulterul, mult mai mulţi decât apar în literatura română, sunt şi ei diferiţi şi au motivaţii diverse. Uneori este vorba despre frivolitate, alteori de vanitate, de frustrări sexuale, etc.dar nu de puţine ori, la fel ca în “Provizorat”, este vorba de iubire, de nevoia de încredere. În “Provizorat” este o iubire trăită în clandestinitate, cu multă suferinţă, cu riscuri asumate, nu este vorba de  un banal adulter. Letiţia are o căsnicie rea şi, din multiple cauze, întârzie să se despartă  de Petru. Şi, la fel ca în viaţă, personajele nu sunt nici negative, nici pozitive. Cadrul politic restrictiv apasă asupra tuturor, iar Petru Arcan, soţul Letiţiei, nu este mai puţin victimă decât Sorin Olaru, iubitul ei. Nu gândesc niciodată la modul general şi nu mă interesează opiniile de acest fel, pro sau contra.

Totodată, pe lângă teama adulterului ce planează asupra personajelor principale, Sorin şi Letiţia, mai planează şi teama “dosarului prost”, care în acele timpuri putea modifica relaţiile, raporturile dintre individ şi societate. Pentru conturarea acestor personaje şi acţiuni a existat o documentare atât pe plan psihologic, cât şi istoric şi politic. Care a fost cea mai dificilă?

Ce a însemnat “dosarul prost“ ştiu, într-un fel sau altul, toţi cei care au trăit ” în comunism“. Este şi una din experienţele mele, dar era foarte comună în  acele timpuri.  Am văzut nenumărate situaţii, am ascultat multe poveşti de atunci şi până acum. M-am documentat trăind, ascultând. Am avut nevoie de documentare pentru structurile oculte ale societăţii comuniste, pentru viaţa instituţională. Pentru asta  am citit memorii, cărţi de documente, de sinteză etc.

Pot aceste două personaje principale să fie plasate în orice epocă, pot deveni universale, atemporale? Pot fi personaje ale zilelor noastre?

Sunt convinsă  că da. Constrângerile există şi în societatea de azi, care nu mai este  dominată de politic, ci de bani, de modele proaste etc. Iubirea în condiţii dificile,  prietenia trădată,  maternitatea  dorită sau respinsă, alegerea dificilă între doi  parteneri sau două partenere, etc. sunt situaţii de viaţă curente.

La una dintre lansările de care acest volum deja a avut parte, aţi spus că este un volum scris pe parcursul a 35 de ani, deoarece acesta nu vroia să-şi arate structura, că tema politică v-a îngreunat mult scrierea cărţii, deoarece era greu ca dialogurile normale, libere dintre personajele acelor timpuri să pară autentice. Cum s-au aşezat până la urmă lucrurile, ce le-a deblocat?

De fapt titlul cărţii îl am de 40 de ani, ca şi proiectul, al unei  poveşti  de iubire, încadrată în istoria unei instituţii. Dar pe atunci nu aveam deloc experienţă de scris şi cartea mi se părea grea. În absenţa unor dialoguri libere între personaje, risca să fie banală, a fost şi acesta un motiv al amânării, ca şi faptul că nu îi găseam structura, articulaţiile. Între timp am tot acumulat experienţă de scris. Nu ştiu ce a deblocat  curgerea romanului, nu a fost un eveniment anume, ci doar miracolul scrisului, la un moment dat  auzi sunetul cărţii noi.

Tema “clandestinităţii mici”, după cum a denumit Bogdan Alexandru Stănescu situaţia adulterului, este picantă, aduce multă viaţă romanului, chiar dacă are o încărcătură plină de dramatism. Credeţi că poveştile adevărate de iubire, în literatură, au nevoie de un sfârşit nefast?

Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare  familie nefericită este nefericită în felul ei. Aşa începe “Ana Karenina”, unul din marile romane ale adulterului, ale unei iubiri nefericite. Poveştile de iubire cu sfârşit fericit inspiră romane de familie, căsătoriile reprezintă sfârşitul istoriei, începe cu totul altceva. Există o poveste de iubire de acest fel şi în “Provizorat”, cea dintre Nelly şi Virgil Olaru, părinţii lui Sorin. Acolo drama este provocată de cadrul politic.

Odată cu apariţia volumului “Dimneaţa pierdută”- spuneaţi la aceeaşi lansare de la MŢR, că romanele ulterioare v-au fost raportate la acesta, deşi nu v-aţi dorit sau nu aţi fi crezut că se va întâmpla astfel. Care credeţi că este explicaţia faptului că cititorilor le-a rămas acest roman întipărit în memorie, chiar şi după ce aţi mai scris alte romane şi povestiri?

“Dimineaţa pierdută” este, poate, cel mai bun roman al meu, de până la “Provizorat”, şi are un personaj foarte charismatic, pe Vica Delcă. Dar a rămas întipărit în memorie şi datorită spectacolului  realizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra, în decembrie 1986, cu o distribuţie de mari actor, care s-a jucat cu casa închisă timp de trei ani. „Dimineaţa pierdută” s-a clasicizat, se traduce în fiecare an în alte ţări, apar noi interpretări critice. Într-un fel, cred eu, a umbrit tot restul operei mele, dar ăsta este preţul succesului, nu pot să mă plâng.

În momentul scrierii romanului “Provizorat”, care au fost sursele documentare pe care le-aţi studiat? Spre ce tip de roman şi ce scriitori v-aţi îndreptat atenţia, pe care i-aţi recitit?

Sursele documentare au fost cărţi, aşa cum am spus, despre comunism, cele ale lui Marius Oprea, Lavinia Betea ş.a., cărţi de memorii, documente. Dar cel puţin tot atât de mult timp am consumat cu documentarea despre epoca legionară, anii `38-`40 . Documentarea nu a inclus romane, dar am recitit “Doamna Bovary”, „Ana Karenina” şi „Bietul Ioanide”.

Cu toate că a existat o pauză editorială autohtonă de aproape 7 ani, cariera dvs. internaţională a cunoscut o mare deschidere. Cât de mari sunt satisfacţiile recunoaşterii pe plan internaţional, faţă de cele naţionale?

Pauza editorială a fost mai mică, pentru că am lucrat în acest interval la ediţia a doua a “Întâlnirii”, apărută în 2007, care este  mult diferită de ediţia din 2003. Traducerile apărute în acest timp în străinătate îmi “întineresc” cărţile, care dobândesc astfel un nou debut. M-au bucurat ecourile din Franţa, Sapnia, Ungaria, mai ales că de ele depinde continuarea publicării în acea ţară, dar  cea mai importantă, pentru un scriitor român, este reacţia publicului şi criticii din România.

S-a încheiat bucla temporală a personajului Letiţia, odată cu încheierea romanului “Provizorat”?

Nu . Romanul s-a terminat, pentru mine, pe neaşteptate, mai aveam patru capitole scrise, în care apărea din nou Letiţia, după un număr de ani. Le-am recitit, sunt valabile, şi voi încerca să merg mai departe cu ele.

Scriaţi la un moment dat că “trăită cu autenticitate, ca experienţă existenţială, literatura îl modifică imprevizibil pe scriitor, de la carte la carte”. Pot exista şi altfel de modificări, mai previzibile, vă simţiţi mai bine în acest imprevizibil decât în zonele mai uşor de controlat?

Trăim în imprevizibil. Iar scriitorul nu  poate controla astfel de modificări. Mai uşor se vor putea controla calităţile viitorilor nou născuţi decât cele ale viitoarelor cărţi.

Ce va mai urma? Aveţi mai multe proiecte începute, mai multe manuscrie, idei?

Am acel roman început, despre care vă vorbeam, am şi un titlu provizoriu, pentru el, “Gustul fricii”. Dar s-ar putea să nu rămînă. Şi mai am lucrată în parte o carte de eseuri memorialistice, “Haos şi coerenţă”.

Număr de vizualizări :2249


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro