Tăcerea editorială a poetului Soril Miavoe, debutant în 1985 cu volumul Cum să nu, a fost lungă și folositoare. Atât de lungă încât Miavoe nu le este cunoscut generațiilor mai tinere, însă revenirea sa de acum doi ani cu Pliant tipărit pe ambele fețe a scos la iveală un autor în formă, bătăios și expresiv, care în plus a scăpat de „elanurile de grandilocvență” remarcate în versurile sale de început. Iar recenta Dopuri de plută (Rocart, 2021) e o confirmare târzie a unui poet stenic în scriitura căruia se găsesc majoritatea mărcilor deja binecunoscute ale optzecismului canonic, pe care Miavoe le folosește cu inteligență și abilitate, modulându-le într-o manieră care îl scoate de sub prezumția lipsei de originalitate sau a reșapării unei formule caduce sau îndelung bătătorite.
La drept vorbind, Soril Miavoe (care e leat cu câțiva dintre veteranii 80-ismului, ca Gheorghe Iova, Ioan Flora sau Liviu Ioan Stoiciu) înviorează prin Dopuri de plută o poetică ce părea că și-a trăit traiul și și-a cam epuizat resursele. Cele mai bune poeme din acest volum destul de inegal sunt antologice: „În autobuz”, „Inspirația”, „Melodia subțire, puntea”, „Mircea”, „Pe cale să se descopere” sau „Reportaj” arată disponibilitatea pentru mai multe registre în care poetul operează cu egală vioiciune și mână sigură. Poezia cotidianului, atitudinea ludică, biografismul sunt aici la ele acasă, și mai e ceva în scrisul lui Miavoe care amintește de Marin Sorescu (ca în „Știm că vom merge în rai” sau „Musafirii”) – un fel de ușurință de a trata subiecte grave pe un ton degajat, refuzând acroșajul dramatic și cultivând cu bună știință un sentimentalism potolit și atașant: „(…) căci veni vremea în care / nu mai știam că tu ai trupul tău / și eu pe al meu, / împreună credeam că suntem / foile aceleiași cepe / înfășurate pe o singură inimă / ca lumea să poată începe.” („Nici măcar”)