“Literatura se scrie din dragoste, chiar dacă neîmpărtășită și plină de frustrare, pentru oameni’’

oct. 23rd, 2020 | By | Category: Studioul de carte

Editor, scriitor și jurnalist cultural, Dan Pleşa a absolvit Academia de Teatru și Film – specializarea scenaristică și critică de film. A lucrat în presă și, peste zece ani, ca producător la o casă de discuri. Se numără printre fondatorii Editurii Vellant și ai revistei de proză scurtă „iocan”. În ultimii ani, a făcut interviuri cu personalități ale vieții culturale românești, pentru platforma culturală ”Art7” și pentru proiectul multimedia ”Cercul”. A publicat în antologiile de poezie ”Marfă” (Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu, Editura Salut, antologie de grup, 1996) și ”Marfă reîncărcată” (antologie de grup, Editura Brumar, cu o prefață de Florin Iaru, 2011). A participat la scrierea celui mai rapid roman din lume, alături de alți 51 de scriitori (record omologat de Guinness Book) – ”Moș Crăciun & co”, 2012. A publicat proză scurtă în antologiile ”Prima dată” și ”Cum iubim”. A fost curator al expozițiilor: Being George Roșu / George Roșu, Imaginarium Fotograficus / Cristina Șoiman, Traversare / Daniel Bălănescu. În 2019, publică la Editura Vellant cartea „Povești de dragoste și neputință”, „21 de povestiri cinematice, senzuale, scrise într-un stil de o naturalețe flagrantă, cu o carismă instantanee” (Editura Vellant). Anamaria Spătaru a purtat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, un dialog cu Dan Pleșa despre ”Povești de dragoste și neputință”, capcanele de a scrie proză scurtă și despre scriitori în vremuri de pandemie.

 

Anamaria Spătaru: – Povești despre dragoste și neputință. Despre dragoste se vorbește mult, se visează și se hiperbolizează, analogia cu neputința este așadar puțin surprinzătoare. Cum a intervenit ea în economia poveștilor tale?

Dan Pleșa: -Cele mai multe, aproape toate prozele, erau scrise cu șase ani înaintea publicării și făceau parte dintr-un proiect expozițional. Fiecare proză însoțea, cu o poveste, câte o fotografie, dintr-o serie de fotografii făcute de Cristina Șoiman, împreună cu prieteni de-ai ei. Expoziția s-a făcut, lumea pierdea vremea citind prozele puse pe pereți, și încă de-atunci am știut că am o carte, aproape gata scrisă.

Dar nu-mi dădeam seama, dincolo de fotografii, ce le leagă. Bine, multe, cele mai multe proze, erau de dragoste, dar mi se părea un titlu sec „Povești de dragoste”. Plus că s-a luat, de multe ori chiar. Și am realizat că în aproape toate poveștile mele, chiar și în cele care nu sunt de dragoste, există acolo o neputință. De a rezolva ceva, de a păstra dragostea, de a-l înțelege pe celălalt, de a ierta sau de a te auto-ierta. Chiar și în cele două povești cu happy-end există neputință, doar că nu destramă povestea de dragoste.

Și apoi, mult mai verosimilă în literatură este înfrângerea, nu victoria. Chiar și o viață bună a cuiva conține o grămadă de ambiții ratate, accidente nefericite, ghinioane teribile. „Nu am putut mai mult” e o vorbă pe care fiecare a spus-o de câteva ori în viață și ascunde întotdeauna o luptă și o teribilă auto-dezamăgire.  În negocierea cu înfrângerile acestea se află secretul unei vieți fericite.

Anamaria Spătaru: – Cartea pune cuplul în lumini diferite, în situații mai mult sau mai puțin verosimile, pare o sondare permanentă a unor mecanisme numai de autor știute, căci finalurile sunt deseori imprevizibile. Ce sunt aceste povestiri de fapt?

Dan Pleșa: – Sigur, m-am jucat. Am vrut să schimb spații, stiluri literare, genuri. Mă joc cu proza SF, socială, inimistă, am un text liric. Am vrut să fie o înșiruire surprinzătoare și nerepetitivă. Inclusiv personajele sunt, cred, destul de diverse și nu se repetă. Asta are și un inconvenient, pentru cel care nu gustă așa ceva: dacă ai găsit ceva în genul literar pe care-l preferi, nu e decât o piesă. Și nu ai timp să te apropii de un personaj, peste trei-patru pagini a dispărut. Vin altele.

Cât despre verosimilitate, sunt convins că încă nu s-a născut un scriitor care să poată să întreacă viața în imaginație. Oricâ de fantezist și flamboaiant ar fi un scriitor, realitate ne arată întotdeauna că se poate mai mult, mai rău sau mai bine decât ne putem imagina. Și viața le face și credibile.

Anamaria Spătaru: – De ce proză scurtă? Ce este forma aceasta pentru tine ca scriitor?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Dan Pleșa: – Există un pattern în literatură: scriitori care scriu mai întâi poezie, proză scurtă (și/sau teatru) și apoi trec la roman. Există fascinația romanului și pentru că e poate cel mai greu de scris. Măcar ca timp de scriere – nu poți termina de scris niciodată un roman într-o săptămână- ceea ce presupune mult timp dedicat unui proiect. Și se poate întâmpla să muncești un an-doi la o carte și să nu-ți iasă. Nimeni nu-ți mai dă timpul ăsta înapoi, timp pe care puteai să-l petreci cu mai mult folos. Dar există și succesul, pentru că, totuși, romanul rămâne genul literar cel mai citit și vândut. De ce, e o altă poveste, nu insist. Deci, dacă vrei să fii citit de cât mai multă lume, romanul e prima și cea mai sigură opțiune.

Proza scurtă este însă, cred eu, cea mai periculoasă specie literară. Poți să-ți frângi gâtul foarte ușor. Foarte ușor se poate rata: proza scurtă, dacă nu e bine condusă, e doar un banc sau un reportaj literar.

Anamaria Spătaru: – Experiența cu revista ”iocan” te-a făcut să îți dorești să scrii proză scurtă mai mult? Ca editor priveai cumva din afară acest fenomen..

Dan Pleșa: -Scrisesem proză dinainte de revista ”iocan”. Și ”iocan” a apărut dintr-o frustrare. Pentru că scrisesem proză, aș fi vrut să o circul, dar nu aveam un volum gata. Și nu exista niciun loc (în afară de internet) unde să se poată publica proză scurtă. Și ca mine, o grămadă de alți scriitori. Așa că atunci când, la un pahar de vin, Florin Iaru mi-a spus că el cu Marius Chivu și cu Cristi Teodorescu ar vrea, dacă ar avea bani, să scoată o revistă de proză scurtă am zis: hai să o facem, editura Vellant e interesată de un astfel de proiect. Și nu, nu a fost nicio concurență, a fost o efervescență. Piața literară s-a animat după apariția revistei iocan.

Anamaria Spătaru: – Ce te-a determinat până la final să te publici pe tine? Cum a fost relația Pleșa editor- Pleșa scriitor?

Dan Pleșa: – Am stat mult, peste cinci ani, cu această carte în sertar. Bine, mă ajuta și faptul că lăsasem de scris, pentru momentul dinaintea publicării, două proze, pe care le aveam cu precizie în cap. Era un cerc vicios: nu aveam ce publica, pentru că mai trebuia să scriu, nu le scriam pentru că nu eram hotărât să public.

Cumva sunt de modă veche, și mă gândeam la conflictul de interese care apare dacă public la Vellant. Dar nu m-am publicat singur, Alexandra Rusu, colega mea, când i-am arătat manuscrisul a zis: „ce mult îmi place (era colega mea, ce putea să spună?), hai să-l publicăm”. Tot ea mi-a sugerat să renunț la fotografii, pentru că ar părea prea mult o joacă, și l-ar scoate pe cititor din plăcerea imaginativă a lecturii. I-am spus rezervele mele în ceea ce privește conflictul de interese și mi-a replicat: „păi așa se face acum, ești tu retrograd: Liiceanu, Răzvan Petrescu,  Bogdan Alexandru Stănescu  publică la editurile unde lucrează”. Bine, lista aleasă de ea era onorantă și seducătoare. M-a pus pe gânduri. Alex Radu, managerul editurii m-a convins „dacă tu vrei și îți găsești o altă editură, eu nu te pot opri, dar m-aș supăra foarte tare”. Și mi-a servit argumentul decisiv: „dacă publici la altă editură însemnă că fie nu crezi în carte, fie nu crezi în Editura Vellant”. Credeam și cred în amândouă, așa că…

Anamaria Spătaru: – La una dintre lansări cineva ți-a comparat povestirile cu un festival de scurtmetraje. Cum ți se pare analogia?

Dan Pleșa: – Eu din analogia asta m-am bucurat mai mult de cuvântul festival. Un festival e ceva vesel, unde lumea se simte bine, se bucură și râde, se distrează și leagă noi prietenii.  Chestia asta cu scurtmetrajele apare cumva natural: întotdeauna romanul se potrivește cu filmul de lung metraj, iar proza scurtă cu filmul scurt.

Anamaria Spătaru: -Te provoc să scrii un text foarte scurt, pentru cititorii AgențieideCarte, despre scriitorul în vremea pandemiei. 

Dan Pleșa: -Cred că pandemia e o perioadă grea pentru scriitori, și pentru artiști în general. Nu cred în povestea  cu artistul care stă într-un turn de fildeș, lumea e departe, și el în universul magic al minții sale, creează literatură sau altă formă de artă. Nu, arta este despre și pentru oameni. Literatura se scrie din dragoste, chiar dacă neîmpărtășită și plină de frustrare, pentru oameni. Și ura e o formă de dragoste, cu o polaritate inversată. Dar pandemia ne ține pe toți în case. Ne ascunde chipurile sub măști – dar de-astea pe bune, nicio metaforă aici. Ne închide drumurile, granițele. Oamenii sunt din ce în ce mai departe, mai ascunși. Vezi din ce în ce mai puțină lume, interacționezi tot mai schematic cu cei din jur. Oamenii, emoțiile lor, chipurile lor sunt tot mai îndepărtate. A înțelege oamenii devine din ce în ce mai mult un loc al speculației și imaginației decât al observației directe.  E greu să iubești ce nu înțelegi, e greu sau fals să iubești ce nu cunoști. Ne înțelegeam cu greu unii pe alții și înainte, acum, ascunși, ne e și mai greu. Sunt convins că va trece vremea asta cum au trecut și alte perioade dificile. Pentru că dacă nu va trece, vom uita unii de alții, iar literatura nu va mai avea niciun sens.

Număr de vizualizări :401


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro