”Scrisori de pe front” – document istoric –

aug. 8th, 2019 | By | Category: Postcard

Numele Mirela Florian ne este puţin cunoscut, dar titlul, Scrisori de pe front,  consistent document istoric, ne dă fiori, gândind la mesajul zguduitor pe care-l oferă foaia de hârtie pe care ofiţerul român (în acest context) îl poate oferi, din experienţă sângerândă, fie – aflat în focul luptelor, fie – în regim de prizonier! Frigul, golăciunea trupului, rănile, foamea, setea, dorul – compun fraze frânte din inima fratelui nostru Român.

Scrisori de pe front – un volum masiv, cartonat, 400 de pagini; Editura „Martor” a Muzeului Ţăranului Român, Bucureşti, 2017. Colofonul este bogat în detalii. Paginile sunt dense, împodobite cu fotografii şi fotocopii ale unor scrisori-document.

Un omagiu soldatului român din Primul Război Mondial. O mărturiseşte însăşi autoarea:  „datorăm ceva acelora care au trăit sau au murit în urmă cu o sută de ani”. Personal, aş adăuga că acel „ceva” e mult prea puţin. Autoarea este modestă. Foarte modestă. Adevărul este că implicarea noastră s-ar cuveni să fie de fiecare dată la fel de  consistentă.

În ceea ce o priveşte pe tânăra cercetător ştiinţific de la Muzeul Ţăranului Român, Mirela Florian, observăm că a fost foarte prevăzătoare, prin notaţia: „Proiectul nu reprezintă poziţia Administraţiei Fondului Cultural Naţional. A.F.C.N. nu este responsabilă de conţinutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanţării”. Şi ce beneficiar!

Putem observa cum un buchet de scrisori şi memorii domină  secolul! Scrisori şi memorii – transcrise şi, în parte, fotocopiate. Câtă migală! Remarcăm, figurează un număr însemnat de donatori. Aşa că totul este perfect. Document  după document – care de care mai înfiorător prin mesajul transmis.

Iată un extras din „Memoriul asupra tratamentului ce l-am avut de la inamic în timpul captivităţii”, semnat de locotenent Ionescu T. Gheorghe, din Regimentul Tulcea nr. 33, Compania a 7-a:

„Am căzut prizonier în ziua de 22 octombrie 1916 pe muntele Clăbucet, luat de trupele din armata austro-ungară […]. La 24 Decembrie plecăm în Germania. În toată Ungaria călătorisem cu vagoane de clasa a II-a, chiar luxoase. La graniţa germană, suntem primiţi de un maior german ce ne declară că vom fi trataţi camaradereşte, suntem însă vârâţi într-un tren de clasa a IV-a, fără geamuri, încuiaţi la uşi, vagoane neîncălzite. / Mergem la Marea Baltică, în lagărul Stralsund, Dänholm. Drumul, două zile, suntem foarte prost hrăniţi […]. Sosim seara în Dänholm (a doua zi de Crăciunul nostru). Mâncăm o supă de varză (apă cu varză), fără pâine.

/ De aci încolo începe frica de moarte – moartea prin foame – în fiecare zi supele grozav de subţiri de mălai, varză, de sămânţă de mătură, de castane, rar de tot de grâu […]. În lagăr, maiorul Von Busse guverna cum se guverna pe vremuri negrii la minele din America […]” (prezentul volum, p. 330, 332).

Ei bine, dacă locotenent Ionescu T. Gheorghe, din Regimentul Tulcea nr. 33, Compania a 7-a, a călătorit prin Ungaria până la graniţa germană cu trenul, clasa a II-a, să aflăm cum a călătorit „elev-plutonier” Milea Gheorghe din Regimentul 7 Vânători, alături de alţi peste 100 de tovarăşi de arme:

„[…] Am fost făcut prizonier pe ziua de 3 august 1917, ora 9 dimineaţa. De îndată ce-am fost prins, m-au dus împreună cu alţi ofiţeri pe la postul de prim-ajutor, unde ni s-au luat pachetele de pansament […]. Apoi sub comanda unui fruntaş am fost duşi un locotenent, un sublocotenent şi trei elevi-plutonieri în fruntea unei coloane de vreo 100 oameni pe şoseaua Oituz, pe jos şi prin ploaie până la graniţă, fără să ne oprim sau să ne dea ceva de mâncare. Aici, la postul de comandă al diviziei, s-a format un detaşament de 4 ofiţeri şi elevi de unde, sub două escorte de cavalerie, am mers toată noaptea, uzi ca nişte şoareci, prin noroaie şi nemâncaţi, până când am ajuns în satul Oituz, pe la ora 3.50 noaptea. Aci, o parte din ofiţeri au fost culcaţi în podul unui grajd de cai, alţii lăsaţi afară pe nişte grămezi de piatră […]. Unii soldaţi, din cauza luptelor şi fiind obosiţi peste măsură, nu mai puteau merge şi rămâneau mai în urmă de coloane; atunci escorta ce era călare i-a ameninţat că-i va tăia cu sabia, dar lucrul acesta nu i-a putut face pe soldaţi să meargă, şi, ca urmare, au fost înţepaţi cu sabia şi bătuţi cu biciul. La această scenă atât de duiosă, intervenind un ofiţer de-al nostru, escorta a ridicat biciul asupra sa şi i-a spus să nu se amestece. După un marş iarăşi de vreo 20 km […], am ajuns în satul Bretzko” (volum, p. 330-336).

Dar cum colonia din Germania, de la Stralsund, Dänholm, de la ţărmul Mării Baltice a rămas înscrisă în istorie ca un loc al groazei, descrisă, de altfel, şi de scriitorul Horia Furtuna (1888-1952), merită să aflăm şi alte mici detalii de la acest  „elev-plutonier” Milea Gheorghe din Regimentul 7 Vânători. Bineînţeles, şi călătoria până acolo, în vagoane de marfă, flămânzi, murdari, obosiţi, unii răniţi, alţii bolnavi.

Dar să aflăm detalii din lagăr:

„Când am ajuns la Stralsund nici nu mai ştiam dacă suntem oameni, în aşa stare ne adusese. Când am sosit în lagăr, noaptea pe la ora 10, ne-a băgat într-o baracă de scânduri, având paie pe jos […].

Acolo li s-a dat să mănânce peşte stricat şi fără pâine.

„După o şedere de două săptămâni în carantină ne-au dus în lagărul propriu-zis, <Dänholm-ul mic>, în nişte barăci de scânduri…”.

Aici au locuit din 3 septembrie 1917 şi până la 13 iunie 1918, când vor fi repatriaţii – cu toţii.

Şi pentru a înţelege cât de insistentă a fost racolarea prizonierilor, principală unealtă fiind colonelul Sturdza, ginerele lui P.P.Carp, cunoscut filogerman.

Aşadar, cine semna adeziunea de a face parte din armata germană, era imediat trimis în teritoriul „ocupat”, adică, Muntenia. Dar acea „adeziune”, precizează „elev-plutonier” Milea Gheorghe  din Regimentul 7 Vânători, cuprindea câteva subpuncte, care se cuvin cunoscute. Doar fac parte din istoria trădătorilor noştri de ţară, precum ginerele lui P.P.Carp.

Iată condiţiile din „adeziunea” sus-amintită:

a). „cel ce va fi trimis în teritoriu ocupat pentru ocupare de funcţii nu va mai ridica niciodată armele împotriva Puterilor Centrale” – şi –

b). „va fi supus şi ascultător tuturor ordonanţelor şi instrucţiunilor ce se vor da”.

Bineînţeles, au fost mult mai multe condiţii pentru acei care alegeau rolul de trădători în locul vieţii din lagăr.

Unii au trădat de bună voie – şi aceasta, posibil, l-a încurajat pe maiorul Von Busse, comandantul lagărului Stralsund de a mai obţine iscălituri, folosind chiar ameninţări, până-n ultima clipă a plecării tuturor prizonierilor spre Ţară.  Mai mult decât atât, în ziua plecării, ofiţerii români au fost supuşi unor percheziţii absurde şi li s-au confiscat bunuri personale, unele oferite chiar de Crucea Roşie.

Ceea ce m-a impresionat la textul redactat de „elev-plutonier” Milea Gheorghe din Regimentul 7 Vânători, este formularea titlului înscrisului său, „Memoriu de fapte care nu trebuiesc trecute şi ascunse sub vălul tăcerii” (volum, p. 336-344)!

În adevăr, nu avem voie să „ascundem sub vălul tăcerii” cei doi ani de prizonierat.

Să ne întrebăm de ce s-au purtat nemţii atât de urât cu prizonierii români?

Da,  ne ajută să înţelegem sublocotenent Almăşanu Dumitru, Regimentul Vâlcea nr. 2, care în memoriul său, reproduce cuvintele unui general medic german.

Şi pornind de la acest exemplu, să ne gândim la modul cum s-au comportat medicii români – fără a fi generali – cu prizonierii, şi cum a putut gândi acesta! Şi în acest sens, aş recomanda cititorilor noştri memorialul Între două fronturi, de Dr. Dominic Stanca (Cluj, Editura „Patria”, 1935).

Oare acel medic general german nu a depus Jurământul lui Hippocrate?!

Spune acel general-medic: „Nu uitaţi că sunteţi prizonieri şi că aţi pornit război contra Germaniei”.

Dar, Doamne, cine a luat decizia şi a pornit întâi şi-ntâi războiul?

A fi om e lucru mare!…

Ei bine, sublocotenent Almăşanu Dumitru a fost grav rănit. Deşi nevindecat, va fi transportat, în ziua de 25 decembrie 1916 în Germania, în lagărul Stralsund, la Marea Baltică. În memoriul său, fraza aceasta spune totul. Dar, totul:

„Nu vom uita viaţa întreagă mizeria indescriptibilă ce am îndurat în acel loc de surghiun, unde frigul era aşa de grozav încât în barăcile de scânduri în care eram condamnaţi să locuim, nu puteam sta ziua şi noaptea decât îmbrăcaţi complet, cu mantaua şi cu căciula pe cap. Din cauza frigului, să o declare aceasta toţi ofiţerii ce au trecut prin acel lagăr, nu ne puteam spăla pe ochi cu zilele întregi şi nici nu îndrăzneam să ne scoatem hainele de pe noi. Îngheţa în camere apa în sticle sau pahar…” (volum, p. 348-358).

Ei bine, dacă ofiţerii aveau parte de un asemenea tratament, ne putem închipui soarta soldaţilor simpli?!

De aceea, generaţia de astăzi, generaţia de mâine, toate generaţiile viitoare, să afle ce înseamnă Războiul şi Prizonieratul – şi – să ţină minte  că nimic din aceste grozăvii „nu trebuiesc trecute şi ascunse sub vălul tăcerii”!

Munca de cercetare desfăşurată de Mirela Florian este cu atât mai valoroasă cu cât i s-au alăturat mulţi deţinători de documente care simt mângâiere, postumă, doar prin conservarea acelor pagini sângerânde.

Scrisori de pe front este mai mult decât o carte. Ea este, mărturiseşte însăşi autoarea, o „călătorie iniţiatică”. A muncit mult, a avut multe aşteptări, dar şi decepţii. E drept, ar fi dorit să se înfrunte cu o mai mare diversitate de teme dramatice. De ce nu i s-au îndeplinit dorinţele? Totul are o logică. Cu certitudine, mulţi soldaţi şi ofiţeri români, implicaţi în Primul Război Mondial (pe front şi în lagăr), nu au mai avut puterea – sau nu au mai vrut – să-şi recompună (în scris) ororile prin care au trecut. Şi-n afirmaţia mea, mă bazez pe atitudinea unui scriitor, Horia Furtuna. El a creat un ciclu de poeme, În sârmele ghimbate. Şi-atât. În Arhivele Militare Centrale doar nişte notaţii de tehnică strict militară. Cu certitudine, nu a vrut mai mult. Nu a vrut să refacă cei doi ani de groază de la Stralsund. Punct. Şi ca el or fi… cu zecile, cu sutele!

Să încununăm volumul acesta – şi amintirea bravilor noştri înaintaşi anonimi – doar cu ceea ce a ieşit la lumină. Acum, prin acest volum, mulţumind cercetătorului ştiinţific Mirela Florian.

Datoria noastră, după cum afirmă, şi Filip Florian în prefaţă, elogiul nostru „numelor neştiute”. „Adâncă plecăciune”. „În faţa lor şi a cărţii”!

 

Livia Ciupercă

 

 

 

Număr de vizualizări :188


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro