Un călător printre cuvinte, NICHITA STĂNESCU

mart. 31st, 2018 | By | Category: Postcard

Ţie, Nichita, „nervură” a bobocului înmiresmat, de Ziua Ta, astăzi, 31 martie 2018 – întru slăvirea unui binecuvântat 31 martie 1933! Da, aparţinem unui timp, care tresaltă-n unduiri călătoare, topindu-ne, disipindu-ne, risipindu-ne în magma lui. Şi-n „gelatina” Timpului, în nobila familie a marelui-cosmos, consemnăm prezenţa unui „străin de unu / un străin al unului…”

Un „călător prin cuvinte”!

În acest mod „se vremuieşte” trecerea.

Într-acest mod „se arcuieşte” amintirea.

Iar, Tu, Nichita, rămâi „nervura frunzelor”, triumfând în eternul saltului în timp, pentru a-ţi auzi şoapta: „Mi se năluceşte câteodată / întregul cerului ocean. / Corăbiile stelelor / sunt scufundate. / Lumina-mi pare câteodată / catarg / cerând un ajutor / acelui vechi înec / şi-ncet încet orbesc” (Haiku).

Timpul se ţinteşte sau se ţintuieşte?  „Cu cât e mai aproape pare că se mişcă mai repede / Cu cât e mai departe dă impresia că stă pe loc. / Timpul văzut este invers proporţional / cu distanţa vederii…” (Ţinta) Iar, întru-cuvântare, „să nu cerem mai mult cerului / decât neputinţa stelelor…”, pentru că „frumosul este surâsul purităţii”, iar rodul ei, creaţia (poezia) – devine  „stare de spirit”.

Şi-n acest vârtej învârtoşat,  „doarme între nori ochiul tău deschis” (Noaptea unei frunze), iubite Poet!

Dacă la o răsărire, vocea străpunge prin timp, străluminat, predacic („te-aş alunga şi te-aş dispreţui / de n-ai fi eu, de n-ai fi însumi. / Te-aş plânge argintiu şi gri / cu plânsu-mi… ”), întru trecerea măiastră, traiectul pietrei murind este unul la fel de singular („Când moare o piatră / sufletul ei / aidoma unui fluture / fără zigzaguri / intră în gura căscată / a copiilor miraţi…”), pentru că Poetul cunoaşte secretul „suspinului de piatră”, meşter întru definire („Durerea / are demagogia / lacrimei”), meşter în a o  „descuia…” Pentru el, secret nu este – şi nu va fi, intuindu-i fiecare a ei etapă de evoluţie: „Eu am văzut o piatră ce dormea / şi m-am înspăimântat de visul ei, / materia se zvârcolea, / se zvârcolea, se zvârcolea, / de visul ei, / şi spaima mă recucerea / cum cercul tot în rotunjimea sa / pe al său punct, pe al său punct”. (Secundeţea) Şi-ntr-această şi din această „zvârcolire”, în mod cert, se naşte opera de artă: „Ce frumoasă poate să fie piatra / când mâna omului fluidă o face / aidoma unui cub./ Ce frumos poate să fie gândul / când fulgerătorul de verb îl face cub…” (Acasă).

Invocaţia e sublimă, sacrală: „Stea streină de lumină, / vindecată de cuvânt, / de mai poţi să poţi, revină / cu un murmur, murmurând, / cu o piatră pietruind, / cu un verde înverzind…”

De la Nichita aflăm şi ce înseamnă puritate – în iubire, fireşte! Se confesează prietenului său, Titus, astfel: „…ultima mea dragoste a fost cu o femeie din secolul al XVI-lea… O băgasem în seamă cu privilegiul unei lecturi scrisă în literă gotică. Am tras-o din manuscris şi am sărutat-o, după care, spre mirarea mea, cartea cea veche a luat foc din senin…”

Şi ca să ne convingă de această iubire mare şi unică, Poetul  pulsează pe credinţa unei metamorfoze… Şi e foarte convins: „Ea se va naşte peste trei sute de ani din nou. Mă va scoate din cartea cu litere aldine, mă va săruta şi cartea va lua foc…” Şi nu merită a-l crede? Fireşte! Pentru Poet, orice-i posibil: „Chiar şi singurătatea / am să mi-o las pe pământ / atunci când voi muri…” (Spirit de haiku).

În evoluţia sa, slăvitul Timp amprentează totul: „Lucrurile şi lucrarea lumii / sunt amintiri…” – se conservă-n noi, în minele nostru şi dacă ai fericirea – şi-n inima celor ce te mai iubesc… Şi după… Pentru Nichita, ludicul este hrană spirituală, un mod de-a te juca de-a viaţa, cu propriul tău eu: „Îmi las capul pe spate / pernă mi-e pasărea zburând migratoare, / îmi las fruntea în faţă / umăr mi-e râul în revărsare…” (A) Imaginarul său e vultur zglobiu: „pasărea nu are mână / şi nici pomul lungi picioare…”, iar cuvântul – uneori „plâns”, „piramidă fără sine / vorbă fără de vechime / ţară cu străinămine…” (Constantine, Constantine); dorinţe şi voinţe ce se cer în caldă-mbrăţişare:  „Ce mult, ce mult aş vrea ca să-ţi dedic… / … un cântec nisipului pe care-l ai…” (Lui Constantin Crişan), pentru a conştientiza care-i este menirea: „M-am legat de cuvânt / Ca şi cum aş fi viu / ca şi cum s-ar naşte din mine fiinţa / M-am legat de cuvânt ca să depun mărturie / că nu eu exist, ci el există / În lanţuri mă trage cuvântul de el / niciodată de foc n-o să pier / copilul din creier l-am pierdut pe zăpadă, / numai gheaţa o să mă ardă…” (Legarea de cuvânt).

Lecţia pe care ne-o oferă poetul, merită a o însuşi:

– Să ai puterea de a te lăsă muşcat de prieteni sau de neprieteni: „Puterea de a te lăsa muşcat / de te miri ce ştie ce gură / de te miri cine ştie ce câine / prieten omului…” (Singurătatea de a avea prieteni).

– Să ai puterea de a te lăsa muşcat de suferinţa marii treceri: „Să nu ne ferim de moarte; / ea este aceea care ne face / mai nenăscuţi decât nenăscuţii… / un nenăscut de om, un nenăscut de fir / de iarbă verde / un nenăscut al legii nenăscute / ce-şi pregăteşte domnia, –  râzândă, plângândă…” (Să nu ne ferim de suferinţă).

În adevăr, fiecare dintre noi trăim suferinţa într-un mod special şi unic. Important e a conştientiza sinuozităţile ei (întortocheatele striaţii). Şi doar intrând pe fereastra gândului însângerat al poetului şi tot lecţie se cheamă: „Originile morţii… nu se trag din trecut. / Cuiul de fier al luntrei lui Caron / în închegare / dus doarme în respiraţia mea” (Despre originile morţii).

Dar dacă e vorba de propria-ţi suferinţă? Şi-n acest context, merită a te lăsa muşcat: „Simt cum se răceşte în mine inima, / simt cum creierul îmi îngheaţă…” // „Simt cum se face fuior / de abur mâna mea scriitoare..” // „Simt cum mi se dizolvă cuvintele…”(Vietate IX) Ajuns într-acest (im)pas, se impune o şoaptă-nRugăciune: „Doamne, facă-se voia Ta / fiinţându-mă sau nefiinţându-mă!… (Opere. II, 2002, p. 1166) Numai atunci liniştea se va aşterne peste sufletul răvăşit sau în suferinţă şi-ncătuşare… Doar atunci împăcarea cu sinele rosti-se-va aşa: „Ah! Am atâta dragoste în mine, / încât mi-ar trebui / un miliard de ani, – / ca să vă spun / o fărâmă de ea!” Te credem, Nichita! Şi-ţi mulţumim pentru toate darurile tale!

Pentru Nichita, prietenia are haină-nstelată şi învăluiri siderale: „De câte ori mă gândesc nu am dreptate; / numai când înverzesc am floare. / De câte ori răsar stelele / nu mi-e noapte; / numai când înnoptez nasc întuneric. / O, tu, de care îmi este atât de somn / o, voi, de care îmi este atâta dor” (Scrisoare).

Pentru Nichita prietenia înseamnă dăruire totală. Şi numindu-l doar pe Aurel Covaci, într-un timp care „se prăbuşeşte-n fum”, amintirea se-nfioară: „Se cobor la vale / ochii dumitale / ce ai gânduri multe / multe şi strivite / de cai în copite / şi de infinite…” (O, tu, prietene savant…).

Aţi simţit vreodată cum sapă durerea-n tine pentru prietenul de lângă tine? Ei bine, Nichita a simţit-o. Pentru prietenul Aurel: „Am văzut cu ochii mei / pământul cum se sapă / cum se dă gaură în el pentru coşciug / când morţii nimănuia fi-vor laolaltă / din milă putrezind, nearşi pe rug…” (Detalii, în Nichita Stănescu-Aurel Covaci, destinul unei prietenii) Şi avem a reţine că seraficul Nini, ne oferă o mare lecţie de viaţă: orice prietenie îşi are destinul ei, dar… pentru Aurel, Stela şi Laura (familia Covaci) a fost cuvânt şuierat printre tâmple: „Băgase cineva cuţitul în o stea / De tot cu raze sângera / De-mi sparse osul de sub frunte…”

Pentru Nichita, „Istoria este un mormânt”, în sensul că-n ea (în marea carte a lumilor) se conservă Totul. În ea „se-nmulţesc singurătăţile”, iar fiecare trecere se va „risipi” sub câte o „silabă”. Dac-o spune Nichita – putem a-l şi crede: „Secunda vieţii mele / mi-a luat-o un vultur în plisc …/ Secunda vieţii mele / vulturul a dus-o sus în stele…” Şi-acolo, „secunda” vieţii sale a devenit rază. Reţineţi: Raza Nichita!

Pentru Nichita iubirea pentru neamul său înseamnă sfântă respiraţie. A dovedit-o: „Doamne, apără poporul român. / Ai grijă de el şi / apără-l! / El este al tău / cu blândeţea lui de miel / şi cu răbdarea lui de taur, / cu omenia lui / de floare de zăpadă / ce se vede pe geam, Doamne, / pe fereastră şi pe libertate!…”

Ce poate fi mai sfânt cuvânt în Rugăciune – decât acesta: „Dăruieşte-ţi, Doamne, / pe maica Ta, care Te-a născut pe Tine, / poporului român!… Halleluyah! ”(Opere. II, 2002, p. 1176)

În marea sa nobleţe, Nichita şi-a recunoscut doi maeştri:

– pe EMINESCU („Să ne împrietenim cu Eminescu sărutându-i versul / iar nu slăvindu-l de neînţeles / căci ce-a fost el, n-a fost eres / şi sărutare de pământ îi fuse mersul”) şi

– pe ARGHEZI („El este o arcă / a cuvintelor desperecheate, / a substantivelor cu gât de girafă / şi a verbului / înşurubat pe ghinturile / gâtului de copil nou născut / urlând şi cerând lapte…”)

Dacă pentru Nichita, poeticul unduieşte-n revărsări de tremolo: „Străvulturul / vulturelui / Străiarba / ierbii / Ochiul deschis / în pântecul / Verbului…” (Teremia), pentru noi, cititorii săi, El, Raza Nichita, rămâne un nobil, „un cascador / al cuvintelor…”, străluminând universul poetic românesc, şi-ntr-acest an (la trei decenii de la plecarea sa în universul care l-a transformat într-o stea) şi-ntotdeauna.

La ceas de mare taină, când Soarele şi Luna se-nfrăţesc, când Saturn îşi îmbrăţişează suratele, când Dunărea-şi botează apele în Marea cea Neagră, când ochiul drept îl struneşte pe cel stâng (pentru a-l lecui de strâmbătate), să ne rugăm, prieteni cititori, versuind (în stilu-i caracteristic) împreună cu Nichita, cu-al nostru serafic Poet:  „şi mă nasc şi mă şi mor / pe pământul de pământ / peste care nu-s şi sunt / nici născut şi nici murit / nici măreţ, nici infinit…”  (Mi se mişcă îngerul…).

Ţie, Nichita, „nervură” a bobocului înmiresmat, de Ziua Ta, astăzi, 31 martie 2018 – întru slăvirea unui binecuvântat 31 martie 1933!

Livia Ciupercă

Număr de vizualizări :522


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro