Maxim Dumitraș, înăuntrul și în afara cercului

feb. 23rd, 2016 | By | Category: Postcard

Vineri, 19 februarie 2015, la 140 de ani de la nașterea marelui sculptor Constantin Brâncuși, artistul Maxim Dumitraș a vernisat la Târgu Jiu expoziția ”Absențe încercuite”. Evenimentul a avut loc la Muzeul Județean ”Alexandru Ștefulescu” Gorj și a beneficiat de prezența directorului Institutului Cultural Român – Radu Boroianu, criticului de artă Pavel Șușară și a sculptorului Vlad Ciobanu. Venit tocmai de la Sângeorz-Băi, Maxim Dumitraș a trasat o axă spirituală de la nordul la sudul României, pentru a se raporta unui altfel de spațiu decât cel pe care l-a populat deja cu viziunile sale artistice.

Chiar dacă Pavel Șușară spunea că expoziția trăiește exact atât timp cât este vizitată, sculptorul Maxim Dumitraș și-a încercuit absența de la Târgu Jiu, însemnând un spațiu din care, deși acum lipsește fizic, nu mai poate, de fapt, lipsi niciodată cu adevărat. Într-o reformulare a proverbului ”omul sfințește locul”, Maxim Dumitraș trasează axe de la nordul la sudul țării dar, mai ales, de la sudul la nordul lumii, de la pământ la cer, de la margine spre interiorul cercului, găsindu-și și, mai ales, însemnându-și locul în lume.

Ceea ce îl face universal pe Brâncuși este tocmai absența sa locuită, (auto)înscrierea sa în cercuri (uneori concentrice) în diferite locuri ale lumii.

Drumul său inițiatic reprezintă, de asemenea, o încercuire, poarta spre o lume nou creată în care doar Brâncuși poate să existe ca un tot absolut. Și atunci, raportarea lui Dumitraș la spiritul părintelui sculpturii mondiale, atât de prezent în Târgu Jiu și în Gorj, nu se poate face decât printr-un cerc.

”Absența locuită sau absența încercuită. Să ne imaginăm chilia sihastrului săpată în piatră. Chilia lui Daniil Sihastru. Ascetul e dus dar chilia nu este fără el. Este o absență locuită. Nu am încercuit absența pe dinafară, ci pe dinăuntrul ei. Ea singură s-a încercuit.

Înăuntrul pietrei am făcut golul, ca să poată fi locuită piatra. De gol să poată fi locuită.” (Maxim Dumitraș)

”În toate sculpturile lui se simte o liniște”

Prezent la Târgu Jiu, sculptorul Vlad Ciobanu a vorbit despre opera lui Maxim Dumitraș și despre viziunile acestuia. ”Întâlnirea cu Maxim Dumitraș, în orice formă s-ar petrece, e un eveniment. Dacă te întâlnești cu omul, dacă te întâlnești cu artistul, cu Maxim Dumitraș utopistul, și când spun Maxim Dumitraș utopistul mă refer la faptul că el încearcă să construiască un sat artistic undeva , în speranța că în anumite circumstanțe oamenii pot să se înțeleagă și să creeze acel spațiu al armoniei absolute, în orice circumstanță te întâlnești cu el e un eveniment. Cu atât mai mult o expoziție ca aceasta, care reprezintă o sinteză a unei munci de 20 de ani în care veți găsi ipoteze de lucru și reușite.Preocuparea lui merge, așa cum puteți vedea, spre ciclul veriga, ciclul veșmântului și ciclul încercuirilor. Din punctul meu de vedere, nota comună este asumarea unui spațiu cu toate funcțiile pe care le reprezintă, cu toate inserțiile de transcedental, cu toată puterea de a conecta energiile noastre, ale celor  de aici, cu energiile înalte. Din punctul meu de vedere, Max m-a obligat să regăsesc o întrebare pe care o pune Heidegger în ”Introducere în metafizică” și anume de ce de fapt ființare și nu, mai degrabă, nimic? Asta vizează momentul în care principiul are primele lui forme de exprimare și transformare într-o realitatea sensibilă și vizibilă. Toate lucrările lui Maxim Dumitraș sunt încărcate de această străduință de a face principiul, de a-l face vizibil, de a-l aduce la nivelul privirii. Cumva trebuie legat de ceea ce afirmă la un momenta dat Iisus, în Evanghelia după Toma, ”numai prin ceea ce se vede, se vede ceea ce nu se vede”.

Momentul încercuirii, cu ciclicitatea lui, de la placentă – prima locuință, până la casă, ogradă, stână, cetate. Limită, cuprinșii și necuprinșii. Troia era un cuprins atacat de hăul necuprinșilor. Și putem duce lucrurile și putem dezvolta temele astea foarte mult. Acest câmp larg de semnificații îl putem găsi în sculptura lui Max Dumitraș. Nu cred că cineva poate epuiza aceste semnificații pe care sculptura lui le oferă: veșmântul ca locuință, prezența din veșmânt, absența din veșmânt.

Un țăruș bătut în mijlocul dealului este un act înfăptuitor, distruge omogenitatea spațiului, și chiar dacă cel care a făcut asta pleacă, acel țăruș creează prezența prin absență. O încercuire. Absența în timpul iernii a celor care au construit o stână nu este totală, ei vor fi tot timpul acolo prin simplul fapt că gestul de înconjurare, de stabilire a limitelor, este înfăptuitor și implică structuri și atitudini. Pătrunderea sau ieșirea cu riturile care sunt obligatorii în acest câmp. Toate acestea sunt prezente în sculptura lui Maxim Dumitraș. În toate sculpturile lui se simte o liniște, o putere de a se bucura de această lume, o încercare bucuroasă de a o descifra și de a se înscrie cu smerenie în această realitate. Cumva, și comparația nu cred că e forțată, cumva aceeași liniște, aceeași serenitate se regăsește și în sculptura lui Brâncuși, nu degeaba mi-am dorit ca sculptura lui Maxim Dumitraș să ajungă aici și îi mulțumesc că a făcut asta.” (Vlad Ciobanu)

”Maxim Dumitraș merită lucruri care nu sunt simplu de realizat”

Președintele Institutului Cultural Român, Radu Boroianu, a fost prezent timp de câteva zile la Târgu Jiu pentru a participa la celebrarea a 140 de ani de la nașterea lui Brâncuși. Cu această ocazie a participat la vernisajul expoziției ”Absențe încercuite” a lui Maxim Dumitraș. Deja familiar cu opera acestuia, Radu Boroianu a pus accentul pe importanța promovării. ”Trebuie să mărturisesc că am început prin a intra în contact cu primii doi mari galeriști ai New Yorkului. Voi trimite tot ce are vizual pe net pentru ca ei să înceapă să se uite. Maxim Dumitraș merită lucruri care nu sunt simplu de realizat. Pentru că el ar trebui să fie în locurile cele mai importante din lume. Chiar dacă noi am avea mijloacele materiale să facem de capul nostru așa ceva, tot nu e la dimensiunea lui Dumitraș. El trebuie să intre pe ușa din față, nu să apară într-o expoziție plătită de o instituție de stat din România. Și asta se va realiza. Știm care sunt drumurile, le vom parcurge cât mai repede. Secretul reușitei lui Dumitraș se ascunde în el însuși. El, ca și în cazul lui Brâncuși, atinge o treaptă a transcendenței către modernitate pe care nu o poți altminteri transmite. Dacă te închizi în tine, dacă ești împotriva celorlalți nu ai cum să ajungi să fi cu adevărat un mare creator. Maxim Dumitraș e acest tip uman și acest artist.” (Radu Boroianu)

Max Dumitraș și sursa energiilor sale creatoare

Criticul de artă Pavel Șușară este un vechi prieten și colaborator al lui Maxim Dumitraș. De-a lungul timpului a asistat la nașterea și punerea în operă a ideilor sculptorului, inclusiv pe cele ce vizează intervenția în natură cu opere de artă monumentală, organizarea de tabere de creație și (re)crearea lumii sale înconjurătoare. ”Eu sunt un fel de doctor în Maxim Dumitraș. Îl știu de când ne înjurau pe amândoi, împreună și separat, toți cei care ne vedeau pe dealurile Sângeorzului, acum vreo 20 și ceva de ani. Pe atunci eram mai inocent, nu știam că te înjură când exiști. Când nu dai niciun semn de viață toți sunt de o cordialitate extremă, adică nici nu observă că exiști. M-am întrebat încă de atunci de ce Max are acest tip de așezare în spațiul cultural și în existența noastră ca oameni, nu neapărat în spațiul artificial al culturii. Orice artist major este un martor al speciei, nu un autist care dă din mâini și din pciioare pentru a demoinstra că există.

De ce reușește Max să transmită mesaje atât de puternice, atât de coerente, atât de concise și cu o continuitate dezarmantă pentru cerilalți? Fiindcă noi, de obicei, suntem extraordinar de talentați, de dotați, dar nu nje lasă cineva. Fie că nu ne lăsau comuniștii și eram genii cu toții și puteam sparge toate canoanele văzute și nevăzute, toate contururile în care ne puneau ceilalți. Când s-a dus constrângerea asta am rămas oarecum cu fundul gol. Cu sertarele goale, cu ateliere goale, cu pânzele neîncepute. De asta suntem și frustrați acum, pentru că odată cu Revoluția nu ne-am pierdut lanțurile, ci alibiurile. Ne-a dispărut elementul din exterior spre care ne dirijam neputințele.

Ei bine, Max nu intra în această categorie. Era într-o permanentă efervescență, făcea simpozioane, modela orașul, modela dealul, aglutina spațiul, aducea artiști din toată lumea, în condițiile în care lumea nici nu știa unde vine. Aterizau acolo artiști din Franța, de peste tot, care credeau că au fost aduși acolo într-un fel de ceremonial inițiatic. Și el făcea toate astea cu o nonșalanță, cu un interes care îmi părea cu adevărat suspect, pentru că nu îi știam resortul. Și am găsit, într-un sfârșit, de unde îi veneau disponibilitățile astea. În primul rând pentru că s-a născut într-un spațiu ambiguu. Este jumătate oraș, jumătate pășune și jumătate sat. La el lucrurile au mereu trei jumătăți. În al doilea rând pentru că a avut extraordinara intuiție să facă școala după ce a învățat să lucreze. A evitat în felul ăsta să eșueze în rețetă, să se supună unor norme pe care firile mai puțin rezistente și fragede le suportă de multe ori dramatic. El a lucrat ca autodidact foarte multă vreme. Asta era și partea lui vulnerabilă, aparent, în relațiile cu ceilalți.

A recuperat cu timpul dimensiunea asta, dar după ce el era atât de bine definit ca artist încât putea el să formeze artiști. De ce spun că cele două situații în care s-a găsit el sunt fundamentale? În primul rând el s-a format în acel spațiu în care arta nu e un adaos. Arta nu e ceva exterior. Și așa se întâmplă în toate mediile tradiționale. Nu la țară, nu în mediul rural, nu la sat, să nu confundăm. În lumea lui Max Dumitraș oamenii trăiesc ritualic, prin moșteniri care se transmit într-un mod aproape genetic. Trăind în acest mediu, el și-a însușit câteva lucruri fundamentale pentru acest tip de civilizație, niște tehnici. Cioplirea, modelarea, împletirea și încă vreo câterva. Materialele sunt lemnul, piatra, lutul, nuielele, compoziția de paie și lut cu care se lipesc casele din chirpici. Toate sunt imemoriale. El și le-a însușit ca pe o formă de viață, ca pe un fapt al existenței, nu ca pe un instrument. Pe de altă parte, contactul său cu arta, prin artiști, participări la expoziții, informare etc. i-a permis să facă legătura între cele două laturi. A ajuns, în felul acesta, să lege o tradiție imemorială și cu un parcurs istoric cu experiențele la zi, cu cele mai noi forme de manipulare a materiei, a construcției din nimic.

Faptul că s-a sustras rețetelor a dus la maxima libertate în care s-a manifestat. Nu a trăit niciodată sub teroarea modelelor. El a mers direct la doctorat în artă. A trăit într-o autodeterminare a meditației, de neviiciat. Nu era închis într-o lume ci eliberat de orice constrângere exterioară. De aici îi vin lui Max Dumitraș energiile creatoare. Nu le discut pe cele pe care nu le poate controla. Nu vorbesc de zestrea lui, de ceea ce a primit prin naștere. Pentru că putem noi să trăim la întâlnirea satului cu orașul și degeaba. Toate contextele în care a fost pus au fost fertile și extrem de favorabile structurii lui individuale. ” (Pavel Șușară)

Expoziția ”Absențe încercuite” rămâne deschisă spre vizitare timp de o lună, la Muzeul Județean de Istorie Gorj.

Dorina CIOPLEA

Număr de vizualizări :1067


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro