ARTdialog cu Mihai Sârbulescu

oct. 25th, 2015 | By | Category: Studioul de carte

Mihai Sârbulescu s-a născut în 1957, la Bucureṣti. Este profesor la Universitatea Naṭională de Arte “Nicolae Grigorescu” Bucureṣti, membru UAP, membru co-fondator al grupului de pictori „Prolog”, absolvent al Institutului de Arte Plastice Bucureṣti, clasa profesorului Marius Cilievici (1981). Veronica Kirchner a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Mihai Sârbulescu.

O întâlnire cu Mihai SÂRBULESCU îmi pare un dagherotip pe care îl porți, în tandrețea anilor ce vor trece, la buzunarul de la pieptul amintirilor. Co-fondator al grupului „Prolog”, pare decupat, parcă, dintr-o nuvelă atemporală de Fitzgerald, este așa cum citesc într-un articol semnat de criticul de artă, Coriolan Bebeți, „Fiul, prin excelență. Neastâmpăratul fiu al Prologului. (…) e cel mai legitim aspirant la rolul de păstrător al memoriei acestei adunări în pleinair-ul prieteniilor“. După o primă întâlnire, la începutul acestui an, în atelierul său din București, la invitația sa și a prietenului său, iubitorul de artă, Georg Lecca, ne revedem, în augustul din cuptorul anului, în tabăra de creație „7 zile la Redondo“, Portugalia, organizată în cadrul proiectului Contemporanii, unde s-a născut acest dialog (la care am adăugat și câteva completări, din martie).

Mihai Sârbulescu: Uite cum s-a întunecat cerul, vine întunericul peste noi…

V. Kirchner… ca dintr-o călimară…

M. Sârbulescu: ….așa cum aveam la școală…

V. Kirchner: În casa lui Fernando Pessoa, aici, în Lisabona, pe un perete, am citit o afirmație de-a sa, Arta este eternă. Mihai, crezi în eternitatea artei?

M. Sârbulescu: Sunt încredințat că Da, există! Există un pasaj în Apocalipsa, în care se spune așa, și regii pământului vor duce în Împărăția Cerurilor toate comorile lor. Părintele Stăniloae, celebrul teolog, citează, la rândul său, un teolog german, care spunea că în Cer vor merge și statuile lui Michelangelo și simfoniile lui Beethoven. Sunt sigur că există o eternitate a artei. Pentru că, este foarte important ce spun acum, oamenii au nevoia de a se exprima. Și o fac prin foarte multe feluri, unii fac grădini, unii fac case, altii fac pictură, alții fac sculptură, muzică, poezie, literatură. Este enorm de mult cât au creat oamenii pe lumea aceasta. Te întreb atunci, când ar avea Omul timpul să asculte toată muzica lumii, când ar avea Omul timpul să se bucure de toată poezia scrisă, când ar avea Omul timpul să se bucure de toată pictura creată? Nădăjduiesc, sincer, că în Paradis. Acolo îl vom putea citi și pe Pessoa de la un capăt la altul.

V. Kirchner: Să înțeleg că avem nevoie de eternitate pentru a putea cuprinde toată Arta lumii, tot Frumosul creat…

M. Sârbulescu: Exact, cred în eternitatea Artei, așa cum cred, că năzuința omului de a crea nu poate fi inutilă, nu poate fi zadarnică. Numai ca să asculți toată muzica lumii ți-ar trebui sute de vieți, dacă pui și toate cărtile scrise, nu uita toată pictura…De ce s-ar fi străduit, altfel, omul? Nu-i absolut nimic zadarnic! De acest lucru sunt sigur!

Îți povestesc acum ceva. Eram în ultimul an de facultate și m-au bântuit astfel de gânduri. Ce-ar fi dacă lumea ar fi lipsită de un concert sau de o simfonie de Mozart? Și am început să plâng. Foarte sincer. Lumea ar fi atât de săracă. În sensul acesta, cred, cu convingere, în eternitatea artei.

V. Kirchner: Vorbeai despre nevoia omului de a se exprima. Tu ești un pictor care se exprimă, nu numai prin culoare, ci și prin cuvinte. Și mă gândesc acum la cărțile pe care le-ai scris: Dosar Prolog, Despre Ucenicie…

M. Sârbulescu: În această nevoie de exprimare, unora nu le ajunge, de exemplu, doar pensula. Iarăși…Când zic iarăși, este un fel propriu  de a-mi cere eu scuze. De pildă, când Dumnezeu îl pune pe Adam, în Rai, să numească el animalele, pomii, o făcea tocmai pentru a-i da Omului posibiliatea de a se exprima. Și îl îndeamnă, chiar stârnit, ia zi-mi tu, cum se cheamă asta? Iar el, Omul, se exprimă, de atunci, prin ce poate, evident, și prin scris. Și scrierile docte ale lui Kandinsky și Klee și scrisorile lui van Gogh și Jurnalul lui Delacroix, toate, s-au născut tot din nevoia lor de exprimare. Picasso, care nu era un foarte bun teoretician, avea niște cugetări extraordinare. De exemplu, citez din memorie, când începi o pictură, nu știi niciodată ce va deveni. Când ai terminat, tot nu știi. O istorioară, care se spune că ar fi adevarată, cândva în Spania… Două mașini, limuzine extraordinare, trec una pe lângă alta, și, pac- pac, ușor se ating. Șoferii coboară din mașină, foarte ceremonios. Mai coboară doi bărbați, se salută, fac schimb de cărți de vizită. Unul citește, pac, Juan de Nuștiucum, Matadorul Spaniei. Celălalt, care n-avea carte de vizită, ia un cartonaș și scrie, așa, Pablo Picasso, Matadorul Picturii. Ceea ce și este. El a omorât pictura pe dinăuntru, în cunoștință de cauză. Duchamp a adus pisoarul, a distrus pictura din afară, s-a lăsat, apoi, de pictură. Însă, Picasso a făcut un fel de act sinucigaș al picturii.

V. Kirchner: Anul trecut, am văzut o expoziție retrospectivă Marcel Duchamp la Centre Pompidou, impresionante lucrările lui de pictură din perioada de început, portretele realizate.

M. Sârbulescu: Există o mărturisire de-a lui, nu puteam să pictez mai  bine decât Matisse. Și, atunci, s-a lăsat de pictură. Știi, ca vulpea care nu ajunge la struguri, zice că sunt acrii. Dacă s-ar rescrie istoria artei, așa ar fi, plecând de la această afirmație a lui Duchamp.

V. Kirchner:  Nevoia aceasta de exprimare a Omului, a Pictorului în acest caz, presupune și dorința de a fi înțeles, de a fi „citit“, „tradus“ de privitor?

M. Sârbulescu: Este foarte simplu, cel puțin pentru mine. Pictorul nu inventează nimic, el are pânza albă în față, dar pictura este deja acolo, ea nu face decât să continue ceva. Pictura e deja dată. Pictorul folosește un material dat, nu picteaza din nimic, numai Dumnezeu creează din nimic. Exprimarea de sine a pictorului este, de fapt, în mod esențial, modul său propriu de a-l  exprima astfel pe Dumnezeu. Pictorul se exprimă pe sine, în măsura în care arată legătura lui cu Dumnezeu, atât cât a putut să se apropie de EL. Cel mai important lucru, când faci o pictură, este să fii atât de sensibil încât să o lași să se facă singură. Sigur, tu ești autorul, dar pictura se face singură. Paul Klee are aici o afirmație foarte importantă, care exprimă, de fapt, totul, opera de artă se autogenerează. Sau Kandinsky, conținutul interior creează forma exterioară, adică, e ceva în material care trebuie arătat, iar tu, autorul, doar comunici cu materialul. Pictura este mai importantă decât pictorul, tu trebuie să pui pictura în lumină și nu pe tine, autorul. Arătând pictura cu sinceritate, te arăți pe tine, în legătură cu ea. Așa este..

V. Kirchner: Aminteai de pânza albă pe care o ai în față la începutul unei picturi. În „Ciuma“ lui Albert Camus, un personaj, care își dorește a scrie o capodoperă literară, se împotmolește, mereu, la aceeași primă frază. Cât de greu este începutul și câtă singurătate presupune?

M. Sârbulescu: Camus mai are o nuvelă, de data această, despre un pictor, artist de geniu, care lucrează, într-o cămăruță suspendată, la o capodoberă, iar când moare, se găsește o însemnare de-a lui, nu se înțelege bine ce stă scris- solidar sau solitar? Când pictezi, aceasta este întrebarea, ești solidar sau solitar? Camus a vrut să lase finalul în coadă de pește, tocmai de aceea a folosit interogația. Este singur pictorul pe lume sau este și cu alții. Spuneai așa, că lucrarea nu este doar cea la care lucrezi, ci, ea se află în legătură cu toate celelalte, până atunci, create. Radu Petrescu avea o vorbă extraordinară, o carte nu se adresează cititorilor, ci se adresează altei cărți, comunică astfel cu isoria artei. Dacă o carte se adresează altei cărți, dacă o pictură se adresează de fapt unei alteia, atunci înseamnă că este un ansamblu întreg, nu există singularitate. În ceea ce privește înțelegerea procesului de creație, la Picasso citeam, cineva îi spune, era în perioada lui cubistă, nu vă înțeleg picturile, la care el răspunde, dar pictura nu trebuie înțeleasă, ce, este o formulă matematică? Trebuie trăită, simțită. Braque spunea, nu există picturi terminate ci numai picturi oprite din lucru.

V. Kirchner: De unde știi când să te oprești la o lucrare?

M. Sârbulescu: L-am întrebat odată pe Sorin Dumitrescu, zic, ce ai învățat, tu, de la Corneliu Baba? M-a interesat mereu fenomenul de a „învăța“. [n.r. Mihai Sârbulescu este autorul cărții „Despre Ucenicie“, apărută la editura Ileana, ediția a doua apărută din inițiativa și cu sprijinul iubitorului de artă românească, Georg Lecca, prietenul artistului]. S-a gândit, s-a gândit serios, adică nu a avut răspunsul,  și, după un timp, îmi zice, am învățat când trebuie să te oprești la o lucrare. E un lucru foarte greu. A spune, fiți atenți, când trebuie să vă opriți din lucru,  este o învățătură foarte importantă,  însă imponderabilă. E ca un poem, pentru că, poți pricepe ceva sau nu poți pricepe absolut nimic. Adică, învățături de genul  cald-rece, orizontal-vertical, știi, acestea sunt lucruri clare. De aceea, a spune, când să te oprești la o lucrare, este imponderabil. Și, tot Sorin, continuă, când unul dintre noi făcea o prostie, noi spuneam „Las-o așa, să n-o strici!“

V. Kirchner: Mihai, hai să ieșim, metaforc vorbind, die atelier în natură. Se mai pictează în natură? Ce înseamnă natura pentru tine?

M. Sârbulescu: Natura rămâne, în orice caz, un zăcământ pentru pictură. Asta știu de la Afane Teodoreanu, eram odată cu el, și apunea soarele, el se uita la frunzișul în apusul soarelui, și zice, uite zăcăminte pentru pictură. Și, chiar dacă pictezi abstract, albastrul sau portocaliul se află în apusul soarelui, în flori, deci, așa cum spuneam, pictura nu inventează nimic. Paleta pictorului cu culori are două izvoare, unul este natura, iar celălalt este ceea ce pune el.

V. Kirchner: Adică important este modul de transpunere al naturii, a ceea ce este dat, în felul propriu, în pictură.

M. Sârbulescu: Asta este, modul de transpunere. Nici nu ai cum să nu transpui, pictura abstractă nu are mimezis în ea. De exemplu, chiparosul este de fapt o verticală, așa că tu tragi atunci pe pânză o verticală. Cum zicea Picasso atât de frumos, ce era mai întâi, farfuria sau cercul? Pentru că, dacă tragi un cerc, ai făcut o farfurie, dar ai făcut și luna de pe cer, sau ai făcut o țigară văzută de sus, sau Sarmisegetuza. Nu ai cum să fugi de datele care sunt în natură.

V. Kirchner: Să ne întoarcem, te rog,  la interogația din nuvela lui Camus – solitar sau solidar. Aici, în tabără, s-a născut o expresie interesantă, spun eu- „momentul de generozitate“ între artiști. Cred că îi aparține Silviei Paraschiv, soția artistului-prieten, Christian Paraschiv.  Momentul de generozitate – cât de important este între voi artiștii?

M. Sârbulescu: Hai să luăm niște pictori foarte diferiți, Rubens și Penck. Ce îi apropie pe ei? Pictura. Ce-i diferențiază? Tot pictura. Asta nu-i magie, ci este un fapt. Adică, pictorii sunt obligați- hai să zicem obrigado, dacă tot suntem în Portugalia, să fie împreună, și, în același timp să se diferențieze, dar nu în numele lor, ci în numele picturii pe care o iubesc. Imaginează-ți pictura ca pe un parc, unul o ia pe o cărare, unul pe alta, dar sunt cu toții acolo, în același parc, unul zice, eu sunt la nord, altul zice, eu sunt la sud. Acesta este un lucru prețios, e important ce spun acum, ce mi-e mie că tu ești la nord, iar eu la sud, suntem împreună!

Număr de vizualizări :2002


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro