“Centrele revoluţionare ale unui oraş sunt mai degrabă în cafenele şi redacţii decât în biblioteci şi Universităţi.” – Mircea Eliade, Radio Bucureşti, 21 ianuarie 1937, ora 20
Întotdeauna, mi-am dorit să transform actul de a savura o cafea bună într-un exerciţiu spontan de comunicare şi de taclá. Rareori îmi beau cafeaua în singurătate. Chiar şi atunci când sunt într-o cafenea fără parteneri, fără prieteni, instinctul de a relaţiona mă duce la mese necunoscute, unde poţi descoperi energii neexprimate ori frenezii ideatice rare. Cafeneaua este pentru mine o călătorie, un act pur de iniţiere în visul cu ochii deschişi. Cafeneaua este cel mai înalt pretext de a locui un spaţiu prin sinestezii, idei, jocuri, măşti, discursuri, persuasiuni. Nu întâmplător, revoluţiile şi ideologiile artistice au găsit în spaţiul cafenelei aderenţă, polemică şi mult, mult entuziasm. Nu întâmplător, aburii unei cafele din Kenya (cu gust de fructe şi aciditate medie) sau Haiti (cu un delicat şi pregnant gust dulce) te pot duce într-o ţară interioară, unde nu există butoane de panică sau de deparazitat creierul, o ţară fără playback şi playlist, în care chiar şi tu, un trecător pe acolo, poţi deveni un exportator al stării de bine.