Tonuri şi tonalităţi nodale în eseistica lui Nicolae Bacalbaşa

mai 11th, 2015 | By | Category: Postcard

Recentul volum de tablete-pamflet „Frica, Greaţa, Fofilarea” (Editura „Tipo Moldova”, Iaşi, 2014), autor dr. Nicolae Bacalbaşa, reprezintă o încununarea a unui sfert de secol de implicare în viaţa culturală, umanitară, politică şi socială a ţării, cu precădere, într-un spaţiu de suflet românesc, Galaţiul – oraşul despre care nu ar trebui să uităm, a fost cândva, un mare port la Dunăre. Lectura textelor care compun volumul, cu un titlu incitant (strong, ar exclama tinerii), se află pe aceleaşi coordonate cu „Masca de fiere” (2000) – a lui Mircea Mihăieş sau „România abţibild” (2000) – a lui Cristian Tudor Popescu. Tustrele, incisive, explozive, combative.

În ceea ce mă priveşte, această antologie a scriitorului Nicolae Bacalbaşa mi-aminteşte că în Scriitori gălăţeni de ieri şi de azi (volumul al doilea, ediţia 2013), la capitolul dedicat scriitorului Dan Plăeşu, deopotrivă, jurnalist de elită (timp de jumătate de secol), în acelaşi spaţiu de la Dunărea de Jos, am abordat tema foiletonului şi a pamfletului literar, ca  subspecie literar-gazetărească, de strictă actualitate. Cu „frumuseţea sa de corb”, acest tip de text devine sarea şi piperul oricărui cotidian, în orice colţ al lumii ar apărea; căutat de cititorul avid de senzaţional, pentru că „ciupeşte”, „zgârie”, „înţeapă”, mai ales (amintindu-ne de Tudor Arghezi şi ale lui „Bilete de papagal”) când jurnalistul-scriitor se simte îndreptăţit să utilizeze „undreaua”, „peria de sârmă”, „răzătoarea”, „fierăstrăul bijutierului”, câte şi mai câte alte ustensile (ne)specifice. Şi n-avem a ne mira. Nu numai eseistica doctorului-scriitor Nicolae Bacalbaşa numără deja un sfert de veac de şerpuiri şerpuitoare şi încondeieri cotidiene, ci însăşi societatea românească, văzând sub ochii noştri cum – şi industria, şi agricultura fost-au doborâte palancă (la pământ), tot aşa cum… o parte dintre românaşii puterii s-au  înfruptat regeşte din „avutul” ţării, iar alţii (mă refer la românii viţă de traco-daco-geţi, cu statutul de şomeri „recompensaţi”), cu traista-n băţ, pribegind pe la diferite împărăţii… pe post de sclavi. Şi o aşa stare a încrustărilor bulversante, au generat exteriorizări ale verbalului, explozii de limbaj, nedorite, deşi justificate. Poate şi de aceea, în studiul său, Pamfletul şi tableta (2009), Cătălin Mihuleac face trimitere la Silvian Iosifescu, cel care – încă din anii ’70 ai secolului al XX-lea, dezaproba abaterile de la etica jurnalistică. În ceea ce mă priveşte, prefer teoriei formulate de diferiţi lingvişti sau profesori de jurnalism, planul concretului. Şi-atunci doresc să amintesc de scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu, cel care, în parabola intitulată „Purtătorul de condei” ne dă o lecţie dură despre ceea ce ar trebui să fie scriitura, ca gen literar. Şi câtă dreptate are! În fond, încondeierea racilelor, adică a nevirtuţilor, se poate realiza într-un stil spinos, fără a folosi condimentările excesive. Personal, sunt adepta esteticului (gândind la purificare prin artă, de la Aristotel cetire) chiar şi când este vorba de abateri de la morala creştină sau de la etica filosofică, bineştiind că între acestea există şi puncte comune, demne de toată atenţia. În fond, şi în termeni eleganţi poţi fi dur. Cuvântul scris/vorbit se poate învăpăia, indignarea poate deveni susur vijelios de izvor, chibzuind şi alegând din vocabularul limbii române toţi termenii care se încadrează în ceea ce numim decenţă. Prin cuvântul meşteşugit pot străfulgera oricâte văpăi îţi străpunge inima şi cugetul, dar prin dreaptă raţiune, cum ne lasă moştenire şi Marcus Aurelius, în ale sale Gânduri către sine însuşi. „Bezmetica ură” (Gabriel Liiceanu) şi agresivitatea limbajului (George Pruteanu) tronează, nestingherite – şi nu e bine.

Apreciem la scriitorul Nicolae Bacalbaşa tonurile şi tonalităţile nodale, justificate şi explicabile prin configuraţia profesiei, a specialistului care la segmentul numit „chirurgie”, nu acceptă nici emoţia, nici sentimentalismele, nici interpretările subiective. Medicul chirurg şi cel anestezist formează o echipă, cu un singur şi nobil scop: viaţa. Ei bine, aceleaşi raţionamente – şi pentru celelalte segmente, precum: politicul, economicul, socialul etc.: verticalitatea.

Dacă motto-ul („Cea mai bună Cerneală este Ura”) implică o analiză specială, prin rolul şi rosturile pe care cerneala (ca magmă lichidă) transformă sămânţa-inspiraţie într-o gamă infinită de stări emoţionale, „ura” (din punctul meu de vedere), s-ar cuveni să ocupe doar un minuscul loc-locuşor, acolo, într-un colţ-colţişor de lume evocată, întru izolare. Cu certitudine,  intenţia scriitorului nu este de a semăna ura, ci, dimpotrivă, de a corecta nişte racile, şi-aceasta, din dragoste pentru semenii noştri. C-aşa ar fi de preferat, să străbatem cărarea cea dreaptă a vieţii, şi nu pe cea a compromisului.

Privirea mea s-a oprit cu ceva mai pronunţat interes, însă, spre primul dintre cele trei citate care precedă motto-ul: două versuri incitante, subtil selectate din lirica poetului turc Yunus Emre (1240-1320), cunoscut pentru fineţea, profunzimea şi sensibilitatea gândirii sale filosofice („Adevărul are patru laturi / În mine se zbat şapte…”), apreciat  şi în prezent, pentru spiritul său tolerant, când e vorba de credinţă („Cu Iisus pe sfânt meleag / Şi cu Moise-n căi alpine / Sus pe Tur, într-un toiag, / Te chem, Doamne, eu pe Tine…”), frază care defineşte, nu doar tema volumului Frica, Greaţa, Fofilarea, în toată supleţea lui, ci însăşi personalitatea scriitoricească.

Dacă pentru Yunus Emre, ruga este o „apoteoză”, la eseistul Bacalbaşa – asistăm la un picaj, cu trimitere direct în Tartar, ofranda stilului său cnutian(esc) sfredelind precum burghiul în materia vie. Oratorul Nicolae Bacalbaşa traversează (voit sau temperamental?!) un halo de dispreţ faţă de multitudinea de strâmbătăţi existente în societatea românească postdecembristă. Şi chiar dacă ar fi fost chirurg ortoped, şi nu anestezist, tot nu ar fi fost atât de meşter în folosirea unui stilet verbal, fără menajamente, pe masa de disecţie a istoriei prezentului, precum ne şi dovedeşte! Aşadar, alegerea lui Yunus Emre nu este întâmplătoare. Nu e vorba doar de un cod moral spre care autorul ne îndreaptă atenţia (verticalitate şi perfecţiune), ci e ceva mai mult de-atât. Sub masca durităţii şi intransigenţei, se ascunde un suflet sensibil, care, nu ni se lasă dezvăluit, oricât am încerca. Şi totuşi, dovada o găsim în Laudatio In Aeternum Crişan Muşeteanu (1915-2006), în evocarea lui Tudor Vornicu (1926-1989) sau în medalioanele-expediţie pe mare, adevărat jurnal de bord, încrustând trecutul cu amintiri, cu experienţe, cu spasme, precum o „călătorie a cuvintelor pe apele timpului…

Lăsându-mă învăluită de frumuseţea legendelor ancestrale, sunt tentată să realizez o comparaţie antinomică. Dacă Yunus Emre  a fost binecuvântat cu „licoarea sfântă”, „picurată” „din ceruri”, binecuvântată „vigoare” întru înălţare spre Absolut, – în schimb, scriitorului Bacalbaşa, zeii i-au prescris mânuirea bisturiului sfredelitor întru aspiraţia spre culmile stilului pamfletar. Dacă Emre, bucuros, s-ar dărui Domnului – derviş”, Bacalbaşa – dimpotrivă, judecătorul anestezist  s-a vrut a fi, neîndurător cu subiecţii săi.

Cuvântului de ordine, „indignarea”, căruia îi corespund  spiritul combativ („fight”) şi cel expansiv („flight”), i se adaugă ascensiune tranşantă, după modelul Antoine de Saint-Éxupéry („aimer c’est être responsable”), la care aş mai adăuga (am convingerea, i se potriveşte) şi „…je me crois le maître des choses…” / „…mă simt stăpânul lucrurilor…” /  (Courrier Sud / Curierul de Sud)

Chiar dacă s-ar impune alegerea  între „intelect ori „afect”, pentru analistul Nicolae Bacalbaşa importante sunt atitudinea necosmetizată (cu gândul la lexicul-cnut), privind atitudini de neacceptat într-o ţară civilizată: „ţepuirea” urbelor Galaţi-Brăila; multitudinea de „tovarăşi” postdecembrişti (cu mari aere de lideri), vocile bulversante de pe micul-marele ecran (al parlamentului sau al altor tribune), cu precădere, la ore de maximă… tulburare psihică; „spaima ca unealtă de guvernare”; „trădarea” şi trădătorii ţării acesteia, „protocronişti” de secol XXI…, toate acestea (şi încă multe altele) amintindu-ne de reflecţiile lui Mihai Eminescu, la „Timpul”, a se vedea: „Ca la noi la nimenea…”(25 octombrie 1881)  sau „La noi ca la noi…” (12 ianuarie 1879) Şi exemplele ar putea continua.

Aşadar, privite-n totalitatea lor, textele doctorului-scriitor Nicolae Bacalbaşa inspiră şi expiră nu doar o tonalitate a dezaprobării faţă de tot ceea ce se vede-n această frumoasă „grădină” românească, ci o cruntă dezamăgire, ceea ce-l plasează – aşa cum, posibil, şi-a dorit – pe aceeaşi poziţie temperamentală cu proiecţia lirică emreniană, cităm: „Păgânilor nu risipi / Poveţe de credinţă. / Făr-de iubire-or deveni / Ca fiare-n neştiinţă…” De nu cumva au şi devenit!… În fond, „Drag şi ură poartă-n ea, / Adevărul şi minciuna”, nu? Aşa că nu există decât o singură cale, îmbietoare: „De vrei taina s-o pătrunzi, / Te apleacă spre iubire…” (Guldeste- Poemele iubirii. Ed. Kriterion, Bucureşti, 1991 )

Şi întorcând privirea şi înspre judecăţile lui Epictet, avem a ne încrede că acest univers este bun aşa cum este el, că totul se petrece sub legea unei raţiuni imanente superioare, care conduce lumea cu înţelepciune. Dacă vom înţelege această percepţie, vom accepta şi binele – şi răul, deopotrivă, analizând totul, la rece, obiectiv şi optimist. Şi pentru că suntem buni creştini (şi pretindem a fi), ar trebui să punem în practică învăţătura creştină, care înseamnă în primul rând moralitate. Ca urmare, să punem în practică triada (esenţă a principiilor morale): priveşte – privindu-te; analizează – analizându-te, acceptă – acceptându-te, aşa cum rezultă şi din tabletele-pamflet ale scriitorului Nicolae Bacalbaşa.

Livia Ciupercă

Număr de vizualizări :1236


One Comment to “Tonuri şi tonalităţi nodale în eseistica lui Nicolae Bacalbaşa”

  1. livia spune:

    FELICITĂRI! Sănătate, noi şi frumoase realizări!

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro