Nevoia de modele în publicistica culturală

mai 8th, 2015 | By | Category: Postcard

Într-o societate bulversată cum e a noastră, când atenţia publicului e mereu atrasă de scandal şi vremelnicie, poate că e în firea lucrurilor ca oamenii să fie mai degrabă fascinaţi de bârfă şi de dispute gregare (la care televiziunile de nişă incită). Dar dincolo de astea, când se şterge praful de pe dosare, de pe scandaluri şi discuţii nesfârşite din platouri, ce rămâne ?

Rămâne aş zice, nevoia de modele, aşa încât ţara asta să continue să existe, poporul acesta să-şi respecte valorile care Există, nivelul de cultură să mai crească niţel, pân’ la genunchiul broaştei cum spune graiul vechi şi noi să putem continua fără a distruge totuşi ceea ce au construit în condiţii mult mai chinuitoare, înaintaşii. Deci sunt de acord total cu acea nevoie de modele despre care scrie cu talent, pasiune, adeseori durere scrâşnită, uneori cu emoţie nedisimulată dar oricum cu autoritate culturală, Clara Mărgineanu. Căci ea publică acum o excelentă carte de „publicistică culturală” cu un titlu generos: „Destine cu har”…

Dacă tipul de notaţie, cronică pe marginea unei cărţi ori a unui eveniment, portret sau evocare mi-erau parţial cunoscute din jurnalistica autoarei, ea însăşi realizatoare de televiziune, ceea ce se constituie într-un calup intitulat „Repere ale salvării, prin credinţă şi mărturisire” reprezintă pentru mine o surpriză . Aş zice o surpriză emoţionantă care-mi dezvăluie o latură a autoarei pe care până acum n-o cunoşteam. O bănuiam poate, căci poezia este sora mai mică a transcendenţei dar tipul de notaţie din aceste texte de la începutul cărţii m-a frapat de-a dreptul. Este o lectură majoră a unor… lecturi majore. Sunt texte extrem de îngrijite, cu multă informaţie presărată, cu spuneri proprii remarcabile, de bun simţ, frumos formulate şi nu rareori, de-o densitate emoţională excepţională. Sincer, nu pot ”recenza” aceste evocări de-o durere adeseori înăbuşită precum cea despre „Prinţul martir Vladimir Ghika , Valeriu Gafencu ( Sfântul închisorilor), Ileana, principesă de România, Vasile Voiculescu sau Martin Benedict. Ele cer să fie citite în linişte, cu cumpătare şi înţelepciune. Nu mă pot împiedeca să subliniez felul deştept în care autoarea foloseşte informaţia, într-o mixtură numai de ea ştiută, în care detaliile şi emoţia fac casă bună. Remarcabil e textul dedicat Monseniorului Ghika, atât de esenţializat şi de grăitor încât ar merita pus în manualele şcolare. Aşa ar putea pricepe cu adevărat şcolarii, cine a fost acest înaintaş nepereche: „Mormântul său din cimitirul Bellu este străjuit de o cruce zveltă, înaltă, ce pare că stă să se smulgă întru înălţarea spre cer… Acest supraom a atins suprafirescul, răspândind binele, speranţa, iubirea, lumina. Avem modele. Avem spirite care menţin echilibrul acestui spaţiu şi al acestei lumi.Monseniorul Ghika nu a părăsit România când aceasta era în suferinţă. A iubit-o, a îngrijit-o, a ocrotit-o. A vrut să moară aici.”

Admir la Clara Mărgineanu şi forţa de-a-şi alege subiecte complicate, dificil de decriptat, de explicat precum „Vintilă Horia, între iniţierea exilului şi acea minoritate foarte puternică…” Cu totul impresionantă este cronica în câteva pagini a unei vieţi de poet adevărat, mă refer la Aurel Dumitraşcu ale cărui pagini de jurnal au fost restituite prin efortul şi dăruirea unui scriitor cu simţul dreptăţii şi rememorării, Adrian Alui Gheorghe ale cărui restituiri fructificate mi-l amintesc întrucîtva pe Gheorghe Tomozei.Clara Mărgineanu scrie: „Aurel Dumitraşcu şi-a salvat menirea sa de poet, prin scris şi prin iubire. Putea iubi o femeie cu forţa întregului univers pe care el, poetul, îl încorpora, la dimensiuni cosmice, paroxistice, greu de înţeles de către apropiaţii săi”.Eseuri la fel de pertinente, scrise cu mână sigură, de reporter, şi împănate cu spuneri de adevărată poetă scrie autoarea şi despre Ana Blandiana sau Vasile Andru. În marginea unor reportaje culturale de televiziune (mulţi au fost scriitorii care s-au încercat în acest gen, de-ar fi să le amintim doar pe Smaranda Jelescu, Marilena Rotaru sau Mihaela Cristea) se plasează şi paginile despre Petru Popescu. Este evident că întâlnirea cu marele prozator român cu un destin internaţional fulminant a fost importantă pentru autoare.” Petru Popescu reuşeşte să-şi contamineze personajele cu intensitatea şi febrilitatea trăirilor sale” scrie ea, iar acest tip de enunţuri scurte, adeseori laconice ori chiar miserioase, dau farmecul poveştilor ei. Căci dincolo de cronică şi interpretare e şi o poveste, presărată adeseori cu diferite alte ingrediente. Sunt şi pagini care-ţi taie suflarea şi-ţi îndurerează răsuflarea rănită cum sunt cele despre colegul nostru de generaţie Constantin Stan.

Ceea ce insuflă cartea Clarei Mărgineanu este ceva foarte preţios căci devine ceva din ce în ce mai rar în lumea de astăzi:nevoia unui spirit de echipă,ideea de generaţie literară, de oameni din breaslă care vorbesc unii cu alţii şi sunt bucuroşi că pot să o facă.Dincolo de acest optimism, accentele îndurerate nu lipsesc iar întrebările retorice pun degetul pe rană: „ Rămân cărţile sale. Rămân amintirile noastre.Rămân datoriile noastre faţă de amintirea sa. Un scriitor nu moare niciodată, nu-i aşa?”

Clara Mărgineanu, Destine cu har , Editura SMart, 2015

(Articol preluat din revista ZAMAN nr.47)

Cleopatra Lorinţiu

Număr de vizualizări :924


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro