„De Crăciun, nu-mi doream o mașinuță, ci îmi doream o carte.”

dec. 28th, 2014 | By | Category: Studioul de carte

E înalt, când merge bustul și capul îi sunt ușor aplecate înainte, parcă s-ar grăbi în urma gândurilor, ochii picasso-albaștri sunt blânzi, râde cu plăcere juvenilă, nasul acvilin, iar pe umăr i se agață ca un al treilea braț, o geantă mare, din care, în timp ce stă cu tine la povești, scoate exact cartea despre care vorbiți. Și ți-o întinde cu un gest firesc de generozitate. Acesta ar fi crochiul Dr. Georg LECCA, pentru prieteni George, un mecena al artei românești. El preferă însă să se spună despre el, un iubitor al artei. Într-un referat la școală despre casa ei, fiica lui mai mică scria: „traiesc intr-un muzeu“. Pentru agențiadecarte. ro, acum, între ani,  George Lecca a acceptat să spună povestea lui, Veronicăi Kirchner.

V. Kirchner: Dragă George, un moment, înainte de a începe dialogul nostru, cum este corect, George sau Georg?

G. Lecca: Ambele. Mama vroia să mă numească George, așa îi spunea și tatălui meu. Cred că numele acesta îmi era destinat, însă cu ortografia din vremea aceea, la țară, a ajuns Gheorghe.  În funcție de cercurile frecventate mi se spune, însă, în toate variantele, Georg, Güry, George. La noi în casă se vorbeau cel puțin patru limbi și era normal să le folosesc zilnic pe toate. Româna, maghiara, germana și franceza.

V. Kirchner: Franceza?

G. Lecca: Da, era la noi o doamnă în vârstă, cu toții îi spuneam Madame, am moștenit-o, fusese înainte profesoara de franceză a tatălui meu. Era elvențiancă, dintr-un canton francez. Și se simțea foarte bine la noi, era invitată sâmbăta și duminica la masă, si atunci se vorbea franceza. A prins-o războiul în România, soțul îi murise, copii nu avea, a rămas fidelă locurilor și oamenilor de aici, din Gheorgheni, o zonă ungurească, în mijlocul munților. Nu se întampla mare lucru pe aici, în afară de faptul că era polul nord al României, în fiecare zi se anunțau temperaturi sub zero grade. Așa că ne încălzeam la povești. Madame trăia modest, era o femeie foarte interesantă, povestea frumos. Pentru că era încă cetățean elevețian, ambasadorul Elveției venea personal, a doua zi de Crăciun, în vizită și aducea cu el, bineînțeles, și un coș cu dulciuri din care savuram și noi, copiii. Madame citea foarte mult, la ea am văzut pentru prima dată un Larousse, din care mă punea să citesc și să traduc.

V. Kirchner: Despre tatăl tău vroiam să vorbim mai tarziu. Însă l-ai amintit acum cu emoție puternică, în tandrețea amintirilor. De la el, cred eu, ai moștenit generozitatea și discreția în a ajuta.

G. Lecca: Tata a fost medic, la fel ca bunicul. A făcut medicina din convingere umanitară și nu financiară. Era un om retras, tăcut, a murit mult prea devreme, atunci când eu aș fi avut mai mare nevoie de el, să exprim anumite dureri, să discut cu el, el nu mai era. Eram în primul an de facultate. Și, cred că, abia acum îmi dau seama, cât de mult îmi lipsește. Îți povestesc un episod simplu. Eram la liceu, toamnă, vin de la școală, la masă, tăcută, ședea o țărăncuță în straie populare, în picioare opinci, tata mă întreabă dacă îl pot însoți, să o ducem pe mătușica acasă, era de undeva din zona Bicazului, nu mai avea posibilități să meargă înapoi. Am trecut munții împreună, ne-a poftit în casă, tata a băut un pahar de apă, iar mie mi-a dat, în semn de recunoștință, un pumn de alune. Așa era tata. De la el am învățat încă ceva foarte important. Mi-a plăcut foarte mult întotdeauna să călătoresc.Însă el îmi spunea mereu, să nu mergi mai departe înainte să știi ce ai aproape. Și cândva am înțeles de ce. Așa mi-am cunoscut foarte bine țara. Cunosc, și mă mândresc cu asta, cunosc România foarte bine.

V. Kirchner: George, spui, îmi cunosc țara. Deși trăiești în Germania, cu familia, de aproape 30 de ani, România este totuși țara ta.

G. Lecca: Sigur, este și rămâne România, unde m-am născut, unde am crescut, unde am studiat, unde am iubit.

V. Kichner: Este acesta motivul pentru care tu colecționezi îndeosebi artă românească?

G. Lecca: Da și nu. Are legătură mai mult cu sfatul tatălui meu, care m-a obligat aproape, să învăț întâi ce am aproape, și apoi să compar cu vecinii. Mi-a plăcut mereu frumosul.

V.Kirchner: Îți amintești un moment care a declanșat această căutare a frumosului?

G.Lecca: Mi-am petrecut copilăria în trei zone. În Gheorgheni și împrejurimi, apoi era Sibiul, cu Muzeul Brukenthal, și Moldova. Când veneau prietenii părinților în vizită, noi eram ghizii, așa că ajungeam la mănăstirile Moldovei de patru, cinci ori pe an. Apoi, la noi, în Gheorghieni, la medicul familiei, care avea ceva rădăcini italiene, am vazut pentru prima dată pictură clasică, pictură italiană. Și am rămas fascinat, erau foarte întunecate, portrete mai ales. Noi eram obișnuiți cu școala de la Baia Mare, cu multă culoare, cu multă lumină, și, deodată, aceste tablouri.  Mai târziu, în tinerețe, aveam o gașcă de prieteni cu care mergeam la aproape fiecare sfârșit de săptămână în drumeții. Și fiecare colecționa ceva. Farmacistul prindea fluturi, un altul culegea plante și ne întreba denumirea în latină, singurul nume ce-l știu și acum este cel al florii de colț, Leontopodium alpinum. Eu însă, eu adunam pietre, pietre din râu. Înainte de a muri, bunica mi-a arătat primele colecționate de mine, și acum le am. Sunt niște pietre ovale, ea spunea că au culoarea ficatului. Sunt de lângă Rășinari, din pârâul în care se juca Cioran.

V. Kirchner: Vorbeai despre impresiile tale despre pictură, despre acest interes al tău, cu părinții?

G. Lecca: Nu prea. Ei erau interesați mai degrabă de muzică. Tata cânta la vioară, mama la pian. Aveam și noi acasă câteva tablouri, pe perete era și o lucrare mică, semnată de tata, încercase și el să picteze. Cred că era o copie după un Klimt, în ulei, era bine facută.  Eu eram fascinat de albumele de artă, cele de la Meridiane. Reproducerile erau cum erau, nu are rost să discutăm, dar informația era multă, iar eu, de Crăciun, nu-mi doream o mașinuță, ci îmi doream o carte.

V. Kirchner: George, pentru că amintești de carte, o altă dragoste, pasiune de-a ta, facem un pod peste ani până în 2001/2002. Pentru unul dintre proiectele finanțate de tine, pentru cartea „Mircea Eliade – Note asupra simbolismului acvatic“, ați primit și Premiul pentru ediţie bibliofilă şi Premiul pentru încurajarea noilor editori la Târgul internaţional de carte BOOKAREST 2002.

G. Lecca: Nu este vorba despre finanțare, căci eu depășesc acest prag. Sună mercantil, are un gust amar. Ce fac eu, este un act de cultură. Manuscrisul l-am găsit la sfârșitul anilor ‘80, m-au fascinat adnotările lui Eliade, intri astfel în laboratorul lui de gândire, în intimitatea gândurilor. Mi-am dorit să-l reproduc anastatic, sunt pagini care se deschid de patru ori. Pentru textul introductiv l-am rugat pe Marcel Tolcea, un foarte bun cunoscător al operei lui Eliade. Și, mai mult, mi-am dorit să fie și o carte – obiect, deci să-i dau o  anumită prețiozitate. Așa că, după exemplul cărților literaturii de avangardă, unde primele exemplare aveau câte o schiță în original, eu m-am gândit să găsesc un artist ce pictează pe pietre. Primele zece exemplare din cele o mie sunt astfel însoțite de o „piatră pictată“ de Adrian Mănescu. Dar cum fac legătura dintre pietre și carte? Ideea a fost să le fotografiem în mediul acvatic, căci în carte era vorba despre simbolismul acvatic. Numai un pescar mă putea ajuta. L-am găsit pe băiatul pictorului Vreme, Tudor Vreme, care a dus aceste pietre într-un rucsac, pe drumul Văliugului, și le-a pozat în apă. Așa s-a născut coperta. De aceea, vezi, finanțare este un termen insuficient. Este, desigur, mijlocul de realizare, în spate se ascunde însă o muncă uriașă. Nu există proiect în care să nu mă implic întrutotul, să nu corectez, să nu analizez hârtia, să nu mă uit la copertă, să nu fiu în dialog cu editura.

V. Kirchner: O altă pasiune este sculptura. Unul dintre prietenii tăi, sculptorul Ștefan Călărășanu, din păcate nu se mai află printre noi, te numea „ultimul navetist al Europei“.

G.Lecca: Pe Ștefan l-am cunoscut la o expoziție, cred că prin Peter Jecza, ne-a legat faptul că el făcuse ucenicie în atelierul lui George Apostu în București, și, cum am lucrat o vreme în capitală, am descoperit repede că aveam cunoștințe comune. Ne-am înțeles, ne-am apropiat. Ștefan era o fire mai libertină, era greu să ții pasul cu el. Avea o anumită libertate, era foarte interesant și avea un suflet mare, de aveai nevoie de ajutor, să cari mobilă, să tai lemne, el era primul care-ți sărea în ajutor. Datorită meseriei mele de inginer am umblat, întradevar, mult, eram mereu în deplasări. Începuse să mă intereseze și a treia dimensiune: sculptura. Sculptura este mult mai dificilă, am găsit într-o carte o definiție, ea ar fi acel obiect de care te împiedici când vrei să vezi o pictură. Câți sunt cei care au în casa sculptură? Pe mine însă tocmai ea mă fascinează. Și pe urmă, vine pictura. La UMT, unde făceam practică în primul an de facultate în Timișoara, am început să combin deșeurile, să sudez lucrări din ele. Erau banale, suporturi de lumânări, de exemplu, le coloram, unele le-am făcut cadou, bineînțeles că s-au pierdut, au fost primele mele încercări.

V.Kirchner: L-ai amintit pe Peter Jecza, cu care ai avut o legătură deosebită, ți-a fost ca un tată.

G. Lecca: Peter….Eram student la Timișoara, eram foarte atent la mediul cultural, mergeam la aproape toate expozițiile. La Casa Studenților Deliu Petroiu susținea un ciclu de conferințe, un fel de lecții de artă, știu și acum, în fiecare miercuri. Trei ani, în fiecare săptămână, am fost fidel ascultător. Erau invitați și artiști. Acolo l-am văzut prima oară pe Peter. Bineînțeles că nu am avut curajul să-l abordez, era deja o personalitate. În anul patru, după un spectacol de teatru, a fost organizată o întâlnire la Peter în atelier. Așa am ajuns pentru prima dată la el. Îmi amintesc și acum că, am fost „obligați“ să bem și un pahar de țuică, eu, bineînțeles, nu l-am refuzat, și, prinzând curaj, l-am întrebat dacă pot veni și singur la el în vizită. Și a zis, da. Cred că a doua zi eram deja la ușa lui. Și așa a început o prietenie pe viață.

V. Kirchner: Cum decurgeau întâlnirile voastre?

G. Lecca: El lucra. Avea permanent un pahar de zinc, mic, cu băutură, pe care-l savura, era aproape o ceremonie, iar lucra, apoi iar se mai așeza, și nu-l deranja dacă era cineva la el. Vorbeam despre tot, despre artă, despre simboluri, îmi explica lucrările lui, ce reprezintă, încercam să-l descos, iar el era un darnic vorbitor, un om care povestea cu drag.

V. Kirchner: Revin la o întrebare. Ai prieteni printre artiști români, colecționezi artă românească. De ce numai artă românească?

G. Lecca: Din călătoriile făcute cu soția mea ne întorceam, de fiecare dată ba cu câte o carte, ba cu o ceramică, dar, după câteva concedii, s-a pus problema, dacă noi continuăm așa, obiectele ne vor da afară din casă, și casa noastră va ajunge să arate ca oricare alta, ca un fel de demonstrație a locurilor văzute.

V. Kirchner: Mai pui un x pe harta lumii…

G. Lecca: Da, da, mai lipsea și să legi obiectul pe hartă, de locul resprectiv. Și atunci am decis, nu ne mai intră în casă un obiect de altundeva decât din România. Mai ales că începusem să compar arta de la noi cu cea din Germania și de pe unde umblasem. Și am înțeles ce artiști valoroși, ce artă pură, frumoasă avem, prea puțin însă cunoscută. Atunci am zis, gata, tragem linie, gata, ne schimbăm conceptul, nu mai cumpărăm nici un obiect din afară, ci totul va fi din România. România e mare, mă interesează atât o carte tipărită în Bucovina, cât și un obiect al țăranului tătar sau bulgar din Dobrogea.

V. Kirchner: Hai să reducem acum harta României la un punct. Tocmai ai primit, alături de alți cinci, titlul de Cetăţean de onoare al judeţului Bistriţa-Năsăud. Titlul reprezintă cea mai înaltă distincţie conferită de Consiliul Judeţean. Felicitări!

G. Lecca: Mă simt onorat și cred că recompensează  tot ce m făcut. În 1993 când am înființat reprezentanța TÜV în România, unul dintre cele mai importante centre economice era Bistrița.

V. Kirchner: În Bistrița nu te interesa însă doar mersul bun al TÜV, ci mai ieșeai din „protocol“.

G. Lecca: O dată, de două ori acceptam protocolul de ospitalitate, a treia oară refuzam și mai mergeam să vizitez o biserică sau Muzeul Entnografic. Cîndva am întrebat dacă nu s-ar putea organiza, după o a treia excursie la castelul Dracula, o întâlnire cu artiștii. Era toamnă, atelierele, cele mai multe, erau în renovare, artiștii s-au adunat, căci se zvonise că vine „un neamț“ în vizită. Surpriza a fost că eu vorbeam românește. Ajungem noi și la atelierul lui Miron Duca, un artist foarte interesant. Eu nu vă pot arăta nimic, zice el, atelierul e în renovare. Dar acolo văd o lucrare, îi arăt eu, jumătate de acoperiș era căzut, era acolo în colț o lucrare mică, superbă, în negru cu motive galbene. Păi cum să o iau de acolo? mă întreabă el, nedumerit. Dar dacă mă urc cumva până acolo, sus, zic, mi-o dați?  Artemică, ține scară, l-am rugat eu pe un coleg, și am luat-o. Aceasta este prima mea lucrare din Bistrița.

V. Kirchner:  Și acolo ți-ai făcut printre artiști prieteni pe viață.

G. Lecca: Da, așa s-a legat și prietenia cu Marcel Lupșe. Noi doi avem, de atunci, o prietenie frățească. Tot el m-a dus, într-un 8 martie, și la Maxim Dumitraș, la Sângeorz-Băi. Afară era un ceaun, se pregătea mâncarea, ningea, iar noi eram în costume negre. Max ne-a primit într-un atelier mic, cu scaune și masă de lemn, am mâncat cu lingura de lemn din farfurii de lemn, am stat la povești. Colegul meu, care lucrase înainte în Japonia, era fascinat. Chiar glumea, că, după 20 de ani, acolo a spus și el primul banc. Cel mai mult i-a plăcut sosul românesc, care nu era altceva decât mujdeiul nostru, îl mânca deja cu lingura. La plecare, îl întreb pe Maxim, ce se întîmplă acolo, în fundal se vedea o casă dărâmată, o fundație, o casă în cărămidă, și el îmi povestește, dascălul satului lăsase terenul în scopul de a se face un muzeu entnografic. Însă lui Max i-a venit ideea unui muzeu de artă comparată. M-a fascinat! Ideea nu era nouă, artă comparată întâlnisem și la artistul Paul Gherasim, care organizase în anii ‘70 o expoziție în Râmnicu Vâlcea. Expoziția aceasta o văzusem în revista Secolul 20 pe care o vânam și m-a fascinat! Maxim Dumitraș, un visător! Așa că i-am spus că m-aș implica și eu cu dotarea tehnică, cu încălzirea centrală. La care, el doar spune, domnule Lecca, au trecut atatea p..e pe aici, hai să bem, lăsați.

V. Kirchner: Se săturase de promisiuni…

G. Lecca: Da, mereu promisiunile din România. Așa că, am mai băut un păhărel împreună și am plecat. După ceva zile, nu mai știu câte, Marcel se pomenește cu un telefon de la Max, care era în panică, Marcele, ce se întâmplă aici? Au venit niște ingineri, au început să măsoare și zic că au ordin să monteze. Max uitase de vizita mea. Apoi a vândut vaca ca să aibă bani și s-a apucat de lucru mai departe. A fost un moment minunat. Max se descurca, sigur, și singur, dar cu acest ajutor a câștigat câțiva ani. Am visat împreună, am fost în concedii acolo, copiii mei au fost la el în tabere de creații. O prietenie frumoasă!

V. Kirchner: Călător cum ești, propun să ne întoarcem la Timișoara. Susții mulți artiști tineri. Doar cîteva nume: Cristian Sida, Bogdan Rata, Nada Stojici.

G. Lecca: Sunt doar trei nume de artiști tineri. În 1998 am fost cooptat de Haus der Kunst din München și de Galeria Națională din Budapesta în comitetul de organizare al expoziției retrospective  Mattis-Teutsch. Cu această ocazie am avut acces la arhive, mi-au arătat detalii, care nu erau accesibile publicului, fișiere muzeografice. Atunci s-a născut primul proiect editorial, și anume, Catalogul lucrărilor până în anul 2000 Peter Jecza. Sorina Jecza documentase deja totul, așa că nu a fost greu să punem totul cap la cap. Dintr-un catalog opus al lucrărilor am ajuns la un album monografic monumental de artă, printre primele din țară, după accea au prins și alții gustul. Artiștii au început să aibă grijă de opera lor. A fost un act curajos de cultură, a fost ca un bulgăre de zăpadă care s-a rostogolit mai departe. Ca student am prins expozițiile grupului Sigma. Pentru că generațiile tinere nu știu multe despre grup, mă gândeam, ce ar fi să documentez. Ideea a fost să dau generației tinere un material, să se vadă că și în România s-a făcut și se face artă. Acesta a fost idealul meu. Nu pot rămâne fidel doar artei „bătrâne“. Viața merge înainte. Sunt la curent, urmăresc ce fac artiștii tineri. De aceea i-am căutat în București, în Timișoara și în alte orașe, și, dacă am trecut pragul unei simple admirații, le-am propus un catalog, așa dorindu-mi să-i încurajez.

V. Kirchner: Știu că, atunci când te afli în Timișoara, în vizită, și timpul îți permite, îl vizitezi pe Ștefan Bertalan, membru marcant al Grupului Sigma. Îi duci ciocolată.

G. Lecca: Am fost, ca stundent, la expozițiile Bertalan. El era polul grupului, în jurul lui se întâmpla totul. Legătura strânsă a început însă aici, în Germania. Fusesem cooptat de Institutul Cultural Român să aduc lucrările lui Bertalan pentru o expoziție a celor „trei neadaptați“– Ștefan Bertalan, Ionică Grigorescu și Florin Mitroi. Ne știam, însă atunci a început prietenia noastră. Apoi am scos și albumul Ștefan Bertalan. Am asistat la multe episoade familiale, soția lui se află acum în Germania, într-un cămin, iar Ștefan a rămas în Timișoara. I-am adus lui Ștefan Bertalan și cărțile fizicianului Capra, iar ceea ce îmi cere de fiecare dată este ciocolată. Cu alune. Pe care o ascunde imediat. Primul cadou făcut a fost un aparat de radio cu CD Player, i-am adus si CD-uri simfonice, și știu că le ascultă cu plăcere.

V. Kirchner: Pe lista ta ai, până acum, aproape 100 de albume, cărți, a căror apariție ai susținut-o.

G. Lecca: Nici eu nu am crezut, când am văzut câte sunt. Dar sunt și doar pliante printre ele.

V. Kirchner: George, știu că unul dintre pictorii tăi preferați este Chagall, un pictor al poveștilor. Mai crezi în povești?

G. Lecca: Cel mai mult mi-a plăcut Modigliani, cu acele personaje alungite, cu gâtul lung, cu femeile lui fără sprâncene. Dar ca poveste, întradevăr, îmi place Chagall. Sunt povești ale copilăriei. Chagall are ceva și din zona Ucrainei, eu având tangență cu mulți evrei din zona Bucovinei, am trăit cu multe povești bucovinene. La începutul anilor ‘90, eram într-o delegație în Cernăuți, m-am dus să văd Sadagura, un cartier unde a trăit cel mai renumit rabin din Europa. Mi-am dorit să văd cimitirul evreiesc. Nu știam ce mă așteaptă. Era iarnă, și toate acele pietre colorate, exact atmosfera lui Chagall. Da, încă mai cred în povești.

Povestea aceasta este și ea doar un crochiu. În geanta vieții sale sunt încă multe alte albume, aici încă nedeschise. Am rugat câțiva prieteni de-ai lui, artiști din România și Germania, să coloreze acest portret:

Marcel LUPȘE: Dragul de George! Câtă exigență, atâta prietenie, era principiul unui alt bun prieten comun: Radu Saplăcan, care ne veghează acum de undeva “Ușor deasupra lumii”. Ne gândim adesea la el, impreună. Nu pot să spun ce-mi place mai mult la George, insă pot spune ce-mi lipsește atunci cand nu suntem impreună. În primul rând vitalitatea lui debordantă. Are George o dragoste de viață, o bucurie de-a se mișca în permanență, de a cunoaște oameni, locuri, de a descoperi lucruri acolo unde toți cred că nu mai există nimic, ceva de speriat! În orice loc arid, șters, gol, el găsește ceva extrem de interesant, de original, de invidiat. Apoi, îmi lipsește generozitatea de care este în stare necondiționat în orice clipă. Este un personaj care și-a însușit organic principiul “dăruind vei dobândi”. Simplu și direct și extrem de discret. Când mă gândesc câte clipe de bucurie a dăruit celor din jur, câte surprize extraordinare face necontenit apropiaților, apârănd ca din senin la toate evenimentele lor importante, de parcă ar veni din camera alăturată nu tocmai din Munchen-ul bavarez, mi se face brusc dor de el. Iar dacă te mai și bucuri de prietenia lui, ai putea spune intr-o zi: Doamne ce dar mi-ai făcut! Mulțumescu-ți ție!

Cristian SIDA: George Lecca, un prieten „antemeridian“.  Întâlnirea mea cu George s-a produs în prezența primilor Martori în toamna anului 2008. Îl întâlnisem și cu alte ocazii, la Facultatea de Arte, întotdeauna având în brațe kilograme de cărți, pe care le aducea din Germania pentru a le oferi cu generozitate studenților, colegilor. Mai apoi , tot el,George mi-a făcut cel mai frumos cadou al vieții mele.O carte! George reprezintă, alături de Nuțiu Romul și Ștefan Călărășanu, una dintre cele mai frumoase întâlniri din viața mea, un om providențial, înzestrat cu un simț al frumosului pe care l-am întâlnit la puțini oameni. Întâlnirile noastre, rareori au fost diurne, adăpostite fiind de ‘’lumina’’ atelierului meu ,locul in care ne luam ‘’la revedere’’ atât la ‘’regăsire’’, cât și la plecare, undeva pe la 5 am (antemeridian). Îmi aduc aminte, în anul 2010, în locuința lui Ștefan Călărășanu, de 1 iunie, de ziua lui George, era ora 5 dimineața, iar eu voiam să-l felicit de ziua lui. Ștefan îmi spune, Sună-l bă băiete, că ăla nu doarme niciodată, ce dracu,ehh! E Golan autorizat, o fi pe undeva între Munchen și Sângeorz –Bai, bă Nana’ bă, ce marcă de om și asta! Când te numești George Lecca, ai toate șansele să reușești în orice! Când nu, merită măcar să încerci!

Sorina JECZA: Am avut prilejul de a-i fi unul dintre multii săi prieteni. Parte din visele nebune cu care am început Fundația Traide, george le-a împărtășit. M-am bucurat de sprijinul și inteligența sa, iar atunci când proiectele noastre se înfăptuiau, știam că am consolidat încă o treaptă spre alt proiect. Nu mi-a fost ușor să țin pasul cu ritmul și cu exigențele sale. Acribic, cenzurează fiecare posibilă comoditate sau deviere de la standardul la care aspiram. O echipă temeinică.  Colecționar sau Mecena? Nu importă. Un minunat prieten. Al meu. Al nostru, dar mai presus de toate, al Artei. (fragment din 1mp artă contemporană)

Elisabeth OCHSENFELD: Cu ani în urmă, tot la Fundați Triade, se năștea un mare proiect – Paul Neagu. Atunci l-am auzit întia oară pe George vorbind. În acea seară Peter Jecza mi-a povestit despre George în câteva fraze, iar eu am pornit o discuție despre Tarkovsky și un proiect de suflet pe care îl tot port cu mine de ani. George Lecca este cel care în tăcere, decență, discreție și nepovestire, susține arta românească cu enormă încredere, decizie, alegere și potrivire. O susține ca un știutor cu o mare putere intuitivă și cu o energie de călător căutător, rar întâlnite. Am învățat să îl stimez și să-l iubesc, după ce am înțeles și eu definiția dăruirii artistice fără de așteptare.

Număr de vizualizări :2849


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro