Patru ore de lecturi şi de amintiri literare sau cum poate fi poezia un mod de întrebuinţare

24 de poeţi contemporani au sărbătorit Ziua Internaţională a Poeziei citind poemele lor şi ale altor 24 de poeţi români, plecaţi în raiul poeziei. Vineri, 21 martie 2014, Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române (MNLR) din Bucureşti a fost, timp de patru ore neîntrerupte, începând cu ora 17.00, neîncăpătoare şi încărcată cu nostalgii şi cu multă, multă sensibilitate. Dan Mircea Cipariu, preşedintele USR Bucureşti Poezie, şi Ioan Cristescu, noul director al MNLR, au gândit un format care să păstreze continuitatea în literatura română contemporană. 24 de perechi poetice au fost subiectul unor proiecţii fotografice şi al unei inedite antologii vorbite ce a cuprins 48 de poeţi români de după al doilea război mondial. George Motroc vă prezintă, în rândurile următoare, filmul evenimentului RECITAL CU PERECHE – “Noi şi amintirea lor”. Organizatori: Filiala Bucureşti Poezie a Uniunii Scriitorilor din România, Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi Radio România Cultural. Partenerii media ai proiectului: revista “România literară”, revista “Cultura” şi AgenţiadeCarte.ro. Coproducător: Asociaţia Euro CulturArt. Invitaţi speciali: Ioan Groşan şi Mircea Tiberian. Amfitrioni: Dan Mircea Cipariu şi Ioan Cristescu. Art director: Mihai Zgondoiu. Producător: Anamaria Spătaru.

Dan Mircea Cipariu, iniţiatorul proiectului, a deschis RECITALUL CU PERECHE, cu deja inconfundabila sa formulă de salut – ,,O zi fastuoasă!”. „La mulţi ani de ziua internaţională a poeziei!, a continuat poetul. După cum probabil că ştiţi, UNESCO  a declarat această zi internaţională a poeziei – pe 21 martie – şi,  anul acesta, într-un format special facem acest RECITAL CU PERECHE – Noi şi amintirea lor, în care 24 de poeţi din generaţii şi cu biografii literare diferite vor citi câte un poem al lor şi, în acelaşi timp, au ales să citească un poem al unui confrate care acum este, aşa cum ne place să spunem, în raiul poeziei. Va fi o după- amiază de certe delicii literare, de amintiri literare. Sunt foarte bucuros că facem acest proiect într-un timp în care Muzeul Naţional al Literaturii Române se redescoperă, pentru că de câteva zile are un nou director, este vorba de scriitorul, criticul de teatru şi editorul Ioan Cristescu.(…) Trebuie să vă spun că acum câteva săptămâni, în discuţiile pe care le-am avut cu Cornelia Maria Savu, cu Ioan Groşan, cu Ioan Cristescu, ne-am gândit cum să găsim un format care să urmărească un fir roşu conducător între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi în literatura română contemporană. Drept pentru care am invitat mai mulţi poeţi şi i-am rugat pe fiecare să îşi aleagă o pereche, nu neapărat identitară, stilistică, dar una cu care să rezoneze.”

În scurta sa intervenţie, Ioan Cristescu a dat o veste care i-a întristat pe toţi cei prezenţi la eveniment: ,,cred că este ultima Zi Internaţională a Poeziei în actuala locaţie”. Noul director al MNLR şi-a exprimat speranţa şi convingerea că situaţia se va rezolva şi că această mare pierdere a sediului trebuie să fie depăşită şi să devină punctul de plecare al unei necesare continuări a Muzeului Naţional al Literaturii Române, chiar dacă într-o altă locaţie, astfel încât să nu se piardă acest muzeu unic în Europa: ,,Sper ca în Muzeu să găsiţi un loc în care să vă simţiţi bine,  indiferent că este această locaţie pe care o ştiţi de 50 de ani sau altă locaţie în care ne vom simţi bine încă 50 de ani! Sper ca această seară, cu toată tristeţea ultimelor evenimente, să vă aducă bucurie! Simţeam nevoia unei împrospătări a acestui muzeu, dar nu fără această clădire. Până la urmă, clădirile oamenii le construiesc şi sunt convins că suntem în stare să construim cu toţii o altă clădire a Muzeului Naţional al Literaturii şi, oricum, muzeul, ca idee, există în fiecare dintre noi.”

Primul recital cu pereche a fost şi singurul în care protagonistul în viaţă a fost nevoit să lipsească pentru că, aşa cum a anunţat la microfonul Radio România Cultural, moderatorul Dan Mircea Cipariu, ,,Domnul Constantin Abăluţă se află pe un pat de spital. Am convenit să citesc un poem al domniei sale şi să invităm pe cineva care ar putea să facă o subtilă evocare despre poetul ales de domnul Abăluţă”. Despre George Almosnino, poetul ales de Consantin Abăluţă, a vorbit o  doamnă charismatică a literaturii române contemporane şi o prezenţă surpriză a acestui eveniment literar – Nora Iuga, cea care a adresat câteva cuvinte celor prezenţi, dar apoi, surprinzător, a preferat să citească o amplă recenzie scrisă de poetul Florin Mugur despre soţul ei, George Almosnino. Nora Iuga a creionat elementele inedite ale portretului moral şi literar al lui George Almosnino: ,,un om al oraşului”, pe care ,,îl contemplă, îl aude, îl visează”, trăind ,,printre cărţi” pentru că ,,e sigur că totul depinde de călimări”; autor a ,,câtorva volume apărute aproape la un deceniu distanţă unul de altul” care sunt ,,o lirică a evadării în excepţional”. ,,Tot sau aproape tot ce scrie acest tulburător poet despre oraşul său, oraş prieten sau duşman, slăvindu-şi ori trădându-şi poetul, tot ce imaginează în acest spaţiu familiar e absolut remarcabil”, a mărturisit Nora Iuga despre George „Nino” Almosnino.

Scriitorul Ioan Groşan, invitatul special al proiectului, un surprinzător prezentator, cu evocări literare când ludice, când poetice şi grave, a prefaţat portretul liric al lui Traian T. Coşovei, poetul absent doar fizic din cea de-a doua pereche, Dan Mircea Cipariu-Traian T.Coşovei. Ioan Groşan l-a evocat pe ,,omul bun”, care ,,întotdeauna avea o eleganţă a îmbrăcăminţii şi orice punea pe el îţi dădea impresia de distincţie”. Spre deliciul publicului, marele prozator a oferit o mostră de eleganţă TTC (Traian T. Coşovei) şi a purtat, la RECITALUL CU PERECHE, chiar pantofii poetului, pantofi împărţiţi la parastasul de 40 de zile de către soţia lui TTC, prozatoarea Ştefania Coşovei. Dan Mircea Cipariu, care a scos cu TTC volumul de poezie „Mahalaua de azi pe mâine. Poeme trăite”, Editura Vinea, 2001, a ales să citească un poem din „singurătatea vine pe facebook”, Editura Tracus Arte, 2012, şi un poem din „Aritmetica pleoapelor” de Traian T. Coşovei, Editura Tracus Arte, 2013, ultimul volum al poetului. Poemul ales de Cipariu, ,,Pisicile nu-şi cer niciodată iertare”, i-a fost citit, de altfel, lui TTC în ultimul lor dialog petrecut în casa poetului din Floreasca, la doar câteva zile înainte de ,,plecarea” lui TTC dintre noi.

PISICILE NU-ŞI CER NICIODATĂ IERTARE

Orice familie care se respectă
are în dormitor o cursă de şoareci.
În frigider, în pianul tăcut din salon, oricum şi oriunde,
pisicile nu-şi cer niciodată iertare.

Când liniştea devenise amănuntul tăcerii,
până şi visele tale minţeau: amuţeau…
A fost o dragoste chimică?
O evadare din oboseala europeană?

De la atâtea nopţi de insomnii politicoase,
ai descoperit că somnul nu are case
şi te-ai trezit exact când te decideai dacă trăieşti sau mori.

Uite cum e cu sufletul: nu are 17 grame, dar se zbate.
Apoi, constaţi că entuziasmul copilăriei simţurilor s-a isprăvit
și că data viitoare nu va mai fi niciodată data viitoare.

Oricum, pisicile nu-şi cer niciodată iertare…

Şi dacă nu ajung niciodată la tine, înseamnă că n-am întârziat.

TRAIAN T. COŞOVEI

După un necesar intermezzo asigurat de Maestrul Mircea Tiberian, care a făcut să lucreze inefabil cu melancolia şi tulburarea instaurată de lectura poemului lui Traian T. Coşovei, au urmat patru doamne care au vorbit şi  citit despre patru poeţi: Denisa Comănescu – Iustin Panţa, Ioana Crăciunescu – Ion Drăgănoiu, Ioana Diaconescu – Ion Stratan, Simona-Grazia Dima – Mircea Ivănescu.

Denisa Comănescu l-a evocat pe Iustin Panţa, ,,un poet născut la Bucureşti”, care ,,a făcut lucruri minunate la Sibiu” şi care a avut un destin tragic- ,,a murit înainte de a împlini 37 de ani”, iar astăzi este aproape uitat, deşi volumul său de debut a luat Premiul Uniunii Scritorilor. De fiecare dată când îl întâlnea,  a mărturisit Denisa Comănescu, îl întreba ,,Unde îţi este aureola?”. Pentru că Iustin Panţa avea o mare calitate: ,,un om în preajma căruia te simţeai întoteauna bine, dincolo de frustrări, dincolo de răutăţi”, la fel cum era şi poezia sa, una ,,lirico-epică dar care miza pe epifanie, o poezie cu iluminare” a celui care ,,era un soi de prinţul Mâşkin, care iradia lumină”.

Despre Ion Drăgănoiu a vorbit cu multă sensibilitate Ioana Crăciunescu. Poeta şi actriţa a fost gâtuită de emoţie: ,,mi-e foarte greu să vorbesc despre ceea ce n-am crezut că va trebui vreodată să vorbesc… Prietenia cu Ion a fost, de fapt, o întâmplare care m-a ajutat să fiu mai aproape de mine însămi decât ştiam că pot să fiu, pe un criteriu foarte simplu: viaţa mea cotidiană de actriţă mă obliga, într-un anume fel, să-mi neglijez sufletul interior, pentru că învăţam texte pe dinafară, trăiam pe dinafară. Ion avea şi a avut întotdeauna vocaţia prieteniei, în jurul lui, dincolo de puterea lui de a aduna oameni, se adunau la rândul lor micii învăţăcei, să-i cunoască pe cei mai mari pe care îi aveau în faţă ca pe un cârd de cocori”.

Despre Ion Stratan, înainte ca Ioana Diaconescu să-i recite un poem, a vorbit Ioan Groşan, cel care a  spus o poveste scurtă despre „Nino”, emblematică pentru ceea ce prozatorul a numit a fi la Ion Stratan -,,umorul devastator şi adevărat spirit ploieştean”. ,,Ion Stratan, a spus și poeta Ioana Diaconescu, a făcut un lucru extrem de rar: nicio poezie nu era precum cealaltă; cred că a muncit foarte mult la acest aspect…”.

Despre Mircea Ivănescu a vorbit şi citit Simona-Grazia Dima, într-o rememorare a unei întâlniri avută, cândva, la Festivalul de la Sibiu. “Pe Mircea Ivănescu, a evocat Simona-Grazia Dima, l-am cunoscut la un festival studenţesc de poezie, desfăşurat în anii ’80, la Sibiu. Am stat îndelung de vorbă, cu multă simpatie de ambele părţi (îl respectam enorm), nu-mi venea să cred că îi place aşa de mult poezia mea, cum îmi declara, făcând comentarii avizate pe textele pe care le citisem şi pe altele pe care le aveam la mine, mi-a spus să-l mai caut, să rămânem în legătură, spre a discuta despre poezie şi literatură, mai ales că aveam aceleaşi gusturi. Eram studentă la filologie, iar engleza, specialitatea mea, era limba din care traducea (ştim cu câtă competenţă, capodopere precum Ulysse de James Joyce, de care eram şi eu profund interesată). Cu toate acestea, nu l-am căutat niciodată, nu l-am mai văzut niciodată, nici măcar nu l-am citit sistematic, ci fragmentar şi discontinuu, până recent, acum câţiva ani, când am reluat temeinic lectura, parcurgându-i de la un capăt la altul câteva din cele mai importante volume, prilej cu care am rămas uimită de afinităţile reale pe care le are poezia mea cu cea a domniei-sale. Chiar când îl citeam s-a întâmplat, semnificativ, ca poetul Dumitru Chioaru să-mi spună că Mircea Ivănescu i-a vorbit mereu de mine, spunându-i că mă urmăreşte în presa literară şi că îi place foarte mult poezia mea. „Te-a preţuit foarte mult, mi-a vorbit mereu de tine”. Am rămas stupefiată că nu mă uitase (studenta sfioasă, pesimistă cu privire la sistemul şi peisajul social de atunci) şi m-a cuprins o vie emoţie, precum şi regretul că nu am apucat să mai stăm de vorbă. O întâlnire misterioasă, aşadar, un prilej de aprofundare prietenească pierdut. Dar nu-i nimic. Pentru mine Mircea Ivănescu este viu, este un prieten şi confrate ceresc, căruia îi aduc astăzi o închinare pură, necontrafăcută, din tot sufletul”.

Următoarele perechi literare care au venit la microfonul Radio România Cultural au fost Marian Drăghici – Mircea Ciobanu, Rodian Drăgoi – Petre Stoica, Mariana Filimon – Constanţa Buzea, Horia Gârbea – Ioan Flora, Mihail Gălăţanu – Dan David, Ioana Greceanu – Virgil Mazilescu şi Riri Sylvia Manor – Nichita Stănescu.

„S-au spus atât de multe lucruri interesante şi care ar merita o soartă mai bună decât aceste câteva propoziţii schematice şi anume să fie consemnate într-o carte de amintiri a poeziei româneşti a secolului XX, a mărturisit Mariana Filimon. Spre exemplu, nu vor putea să lipsească amintirile despre Mircea Ciobanu – o autoritate în literatura română de după război, despre Constanţa Buzea, un om special pe care nici astăzi nu o pot uita. Sunt seri întregi în care mă duc fără să vreau spre telefon şi îmi dau seama că nu am cum să îi telefonez”.

A fost o încântare să îl auzim pe Horia Gârbea povestind despre călătoriile făcute cu Ioan Flora, în Vietnam şi în China. „Ioan Flora era un om care avea ceva floral în cumsecădenia şi în zâmbetul său”. Iată un singur exemplu în care, dincolo de tonul de glumă, se poate simţi un suprem omagiu pentru celălalt confrate: ,,Lui Ioan Flora nu-i plăceau şedinţele. Între timp, a venit un prozator cu nume horticol- Brebenel, care a intrat impetuos în biroul lui  de la Uniunea Scriitorilor şi, văzându-ne pe noi strânşi în jurul mesei, mai puţin pe Ioan Flora, ne-a întrebat violent, aşa ca şi cum ni l-ar fi dat în grijă: Unde-i Flora? Eu am avut atunci prezenţa de spirit să mă uit în jur şi să îi răspund: Nu ştiu, noi suntem fauna!”

Mihail Gălăţanu a citit un poem scris de Dan David, ,,un poet aproape uitat” şi care, caz rar,  se poate confunda astăzi cu un alt poet cu exact acelaşi nume, plecat în Israel.

Ioana Greceanu a ales să citească un poem din Virgil Mazilescu, fostul ei profesor de limba română, în anii de şcoală generală petrecuţi în comuna Greaca, judeţul Ilfov. „Rolul pe care l-a jucat Virgil Mazilescu în formarea mea ca poet a fost providenţial, a spus Ioana Greceanu. L-am recunoscut instantaneu, de la prima întâlnire, extraordinar de exact, premonitoriu definitiv. El, intrând pe poarta şcolii unde eu eram elevă şi unde el urma să fie profesor, şi înaintând pe alee, spre uşă, eu, de la fereastra clasei, privindu-l ca hipnotizată printre nenumăratele capete de copii, curioşi să-l vadă pe noul profesor de română, eu având revelaţia poetului, deşi nu mai văzusem niciodată, până atunci, un poet în carne şi oase şi neştiind că el era poet, dar recunoscând în chipul lui figura emblematică a poetului din manuale. Avea ceva neliniştit și neliniştitor, vulnerabil şi vibrant, transmitea prin toată fiinţa lui o emoţie intensă, care era, poate, legată şi de noua lui postură. Deşi înalt şi destul de robust, părea fragil, aproape timid, iar ochii lui mari şi verzi, ca veninul, mi s-a părut, sub arcadele puternice, cu sprâncene bogate, înalt arcuite  a uimire spre tâmple, erau profunzi şi meditativi. Eram fascinată, îl priveam cu o fervoare, cu o precizie de pictor (acum îmi dau seama) parcă pentru totdeauna, o privire decisivă şi răscolitoare. Nimic din întâlnirile ulterioare cu alţi poeti nu s-a comparat cu aceasta!”

Lectura publică din Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti a urmat şi s-a încheiat cu următoarele perechi: Ioana Nicolaie – Cristian Popescu, Niculina Oprea – Marin Sorescu, Ioan Es Pop – Ioan Alexandru, Nicolae Prelipceanu – Marius Robescu, Cornelia Maria Savu – Mariana Marin, Liviu Ioan Stoiciu – Aurel Dumitaşcu, Adrian Suciu – Dimitrie Stelaru, Eugen Suciu – Augustin Frăţilă, Grigore Şoitu – Marin Mincu, Lucian Vasilescu – Călin Angelescu şi Paul Vinicius – Alexandru Muşina.

Ioana Nicolaie a citi un poem din cea mai recentă carte a sa, „Autoimun”, Editura Cartea Românească, 2013, o carte despre care Dan Mircea Cipariu a afirmat că este una dintre cele mai bună cărţi de poezie apărute anul trecut. Ioana Nicolaie a citit un poem scris de Cristian Popescu. „Pe Cristian Popescu s-a întâmplat să-l văd o singură dată, în 1993, la Facultatea de litere bucureșteană. Părea puțin stânjenit de atâtea priviri cercetătoare, de întrebările noastre, de felul în care tatonam literatura. Înainte să moară, doi ani mai târziu, la doar treizeci și șase de ani, apucasem să-i citesc poezia. A fost o revelație. Și a rămas așa, până azi, în ciuda numeroaselor site ale timpului”, a mărturisit Ioana Nicolaie.

Despre Mariana Marin, „o fiinţă profund dramatică”, a vorbit Ioan Groşan, dar şi poeta Cornelia Maria Savu. „Aş dori să ne gândim că Madi Marin este pe terasă, că se bucură de faptul că suntem toţi aici şi face un gest pe care l-a mai făcut odată, un gest care a uluit toată terasa muzeului: erau nişte drepturi de autor, puţine, pe care le încasase în ziua respectivă, era un început de primăvară, s-a dus în piaţă şi a cumpărat  şi le-a oferit oamenilor de pe terasă, cunoscuţi şi necunoscuţi, brănză, roşii, bere, vin! M-a bucurat foarte tare că între fotografiile care au fost alese este şi cea făcută de Tudor Jebeleanu. Am asistat la realizarea ei- această zidire a lui Madi, dar veselă şi încrezătoare, în cofrajele Zestrei de aur. Fotografia aceasta mi-a rămas în minte de la tragicul ei sfârşit şi până astăzi, ca o imagine tonică ce demonstrează încrederea în poezie”, a spus Cornelia Maria Savu.

Poeta Riri Sylvia Manor este o foarte cunoscută şi respectată specialistă mondială în neurooftalmologie. Plecată din România în Israel, în anii 60, poeta a povestit despre descoperirea  postumă a lui Nichita Stănescu, în anul 1990, când s-a întors în România, după 30 de ani, cu ajutoare medicale din Israel. Riri Sylvia Manor a citit poemul lui Nichita Stănescu, „Ploaie în luna lui martie”.

Liviu Ioan Stoiciu a vorbit despre un destin existenţial şi, mai ales, poetic paradoxal- Aurel Dumitraşcu.

aprind lumânări poetului Aurel Dumitrașcu

Mă întunec, trasez în minte

o șosea europeană, la ce-mi trebuie? Șoseaua duce

spre casa ta părintească? Să

verific: nu, duce spre Valea Oltului unde, pe margine, o

grămadă de adolescenți vând nuci, abia

culese, au mâinile înnegrite… Îmi convine să bat câmpii,

să urc într-un vehicul fără șofer, să cobor

la o biserică părăsită… Ia să vedem: mă opresc aici,

vezi? Pe hartă, la biserica părăsită din

fața Mănăstirii Cozia – aprind lumânări poetului Aurel

Dumitrașcu, care azi, 16 septembrie, a

împlinit zece ani de moarte, „mă închin pentru memoria

lui pierdută” și cobor

mai departe… Cobor în subsolul bisericii

părăsite și mai departe, în

subconștient: sunt atâtea scăfârlii supraetajate pe aici

și un lung șir de movile de oase,

bine încuiate…

Îmi place să ascult, în urmă, rece, dubla răsucire

a cheii în lacăt și să mă întunec, să

trasez în minte o șosea

europeană…

Liviu Ioan Stoiciu

Lucian Vasilescu a citit un poem scris de Călin Angelescu. „La o vreme, Călin Angelescu a prins a scrie încă o carte şi, în acelaşi timp, a-şi dura o casă la Cârlibaba, un sat din Bucovina. Le-a isprăvit pe amândouă. Când casa a fost gata, a scris pe dânsa, alcătuit din şipci de lemn, cuvântul POEM. Cartea i-a apărut puţin mai târziu, după ce nu şi-a mai locuit POEM-ul şi s-a mutat doar puţin mai sus, la cimitirul din sat, lângă nişte brazi. Unde stă şi acum…”

După patru ore de poezie şi de amintiri literare, poeţii şi publicul s-au retras la un pahar de alte vorbe şi mărturisiri, în sala de protocol a Muzeului Naţional al Literaturii Române şi în Cafeneaua „La Muzeu” a poetului Eugen Suciu. Poezia a devenit, astfel, parafrazându-l pe Dan Mircea Cipariu, un mod de întrebuinţare…

George MOTROC

* Fotografiile de la eveniment  au fost realizate de Ştefania Coşovei şi Catia Maxim.