„Existenţele fastuoase” de Victoria Milescu

sept. 29th, 2013 | By | Category: Eveniment

La Editura Semne a apărut volumul „Existenţele fastuoase” de Victoria Milescu, cu o prefaţă de Octavian Soviany.

„Prezență discretă în  tabloul zgomotos și pestriț al literaturii noastre actuale, străină de cercurile unde se fac și se desfac gloriile literare, Victoria Milescu este totuși o voce poetică puternică și bine articulată care merită din plin atenția cititorilor de poezie. Actualul volum, Existențele fastuoase, vine astfel să confirme încă o dată  calitățile unei autoare de excepție, capabilă să atingă adeseori temperature lirice apropiate de paroxistic. Spirit anxios și claustrofob, poeta are aici obsesia decorurilor citadine ostile, care seamănă cu niște camere de gazare și unde fiecare obiect poate constitui sursa unei posibile agresiuni: copacii îţi întorc spatele răsturnând ciorile/ ciugulind creierii celor singuratici/ străzile te împroaşcă cu oameni şi câini/ din subterane ies bătrâni antici/n-ai reuşit nici acum/ nici minciuna nu mai e ce-a fost/oraşul tău nu te iubeşte/ oraşul tău cu salcâmi, vechi, romantic/cu duşmăniile înflorind pe garduri vara (Orașul refuzat). Peisajele Victoriei Milescu vor fi astfel niște spații dejecționale, «anticariate» în care totul este sortit să devină gunoi, plasate sub amenințarea timpului și a morții: de ce e aşa de important să trăieşti/ strig statuilor împietrite vitejeşte/ când totul e făcut pentru a deveni gunoi/ ce să-i dau timpului când are tot/ câteva file smulse de vânt/el vinde mai bine decât mine (Anticariat).

Moartea este de altfel atotprezentă aici, face parte din decorul obișnuit, dar și-a pierdut orice solemnitate, orice grandoare tragică, e banală, trivială aproape, în timp ce ceremoniile funerare (invocate în mai multe rânduri) sunt niște  «comedii în fond» ce se desfășoară după scenariul mascaradei sinistre: Locuiesc între două cimitire/ aproape zilnic se întretaie/ cortegiile funerare/ unele sunt modeste, un mort solitar/ altele fastuoase/ coroane de flori uriaşe, şuvoi de oameni/blocând circulaţia/ poliţiştii n-au nicio putere/ puterea-i a mortului/ lacrimi şi muzică de fanfară/ cântând un tangou senzual din mers/ prieteni şi duşmani regăsindu-se/în convoi, se îmbrăţişează fratern/ în frunte, un tânăr duce crucea de lemn pe umăr/ o tânără duce colacii, o bătrână coliva/ preotul aruncă monede prinse din zbor de păsări/ ochii pisicilor sticlesc/ maşinile claxonează prelung,  trafic exasperant/ies la ferestre capete albe, negre/ ca bobocii de mandragoră// hohotind în ascuns, noi suntem încă aici/ la căldură… (Locație).

Omniprezentă în spațiul exterior, moartea s-a insinuat însă și în intimitatea proceselor metabolice, erodează celulele, ceea ce face ca trupul să devină în versurile poetei un obiect infestat cu toxinele extincției, care inspiră o anxietate superlativă: Dimineaţa, în soarele neînceput/ în aerul încă nerespirat/ cu întuneric pe pleoape/ trupul tău/ prin porii căruia curg/ spaimele trezirii/ prin care mişună lighioane/ trupul de probă/prin care universal/ experimentează/suferinţa umană/ va fi muşcat, spurcat, defăimat/ziua întreagă/ va veni şi cel care/ va scuipa înjurătura lui preferată/ arde-te-ar Spica (steaua norocului)/ dar tu atunci, mort fiind/ nu vei ştii, fericit…(Trupul  de probă). Prin urmare existența se va desfășura în spațiul de interstițiu dintre viață și moarte, căpătând, ca la Bacovia, aspectul unei interminabile agonii, într-o lume condamnată nu la moarte, ci la supraviețuire, de vreme ce i se refuză până și Apocalipsa: Ne-am pregătit/ cu ce-am putut şi noi: apă, alimente, lemne de foc, alcool/ ne-am strâns în saci fotografiile, cărţile,/ bucuriile, necazurile/ne-am băgat şi pe noi în sacii de plastic/ i-am legat la gură/ şi ne-am dat drumul în Apocalipsă/ dar Apocalipsa n-a venit/ în loc să plutim abisali şi sublimi/ ne-am pomenit pe cimentul dur/ cu creierii făcuţi praf şi pulbere/ne-am trezit zdrobiţi de realitatea rece/ gri-verzui/cu ochi mari, negri, dorsali,/ clipocind:/ Să vă săturaţi să mai visaţi aiureli!/ Aici o să crăpaţi/ voi de-aicea nu plecaţi, nu plecaţi acasă/ în vechii vecilor!… (Apocalipsis). Mai oripilant însă decât această stare de agonie perpetuă este specatacolul unei umanități desprinsă parcă din paginile lui Huxley, o «bravă lume nouă» pentru care fericirea a devenit cvasi-obligatorie: I-am văzut pe acei oameni fericiţi/ mergând nepăsători în noapte/ fluierau, fredonau, aruncând spre cer/ bancnote argintii, mătăsoase/ aureolaţi de jetul şampaniei vaporoase/duhnind a glorie şi a moarte (Oameni fericiți). Plecând de aici, poeta configurează o întreagă comedie a posesiei și a consumului, urmărind tribulațiile unor manechine umanoide, înzestrate cu o capacitate paroxistică de a înghiți și a de a (se auto) devora:  vara îşi înfig dinţii în valul sărat/ ling peştii, înghit meduze/ sunt înghiţiţi şi ei mai apoi/ moartea nu face discriminări (Oameni fericiți). Această fericire de  suprafață nu face decât să condamne la inautenticitate, e un balet caleidoscopic de aparențe care încearcă să disimuleze vidul interior, mortificarea țesutului sufletesc: cei fericiţi nu simt frigul/ căci vremea se face după voia lor/ei nu cară saci, canistre, butoaie, ci doar medalii/la proba de fericire absolută/ îşi procură boli rare, chinuri exotice pentru plăcerea de-a fi/ mai vii în moarte decât în viaţă (Oameni fericiți). În raport cu spectacolul fericirii personajul liric al Victoriei Milescu adoptă o retorică a refuzului, iar masca lirică pe care o afișează este aceea a marginalului ce privește de la distanță la strălucirea și suferințele unei beatitudini cu gust îndoielnic:  scriu la cap de linie/ beau ploaia din palma unui cerşetor/ ziua intră la semnal/ pe un peron soldatul cu raniţă/ deschide scrisoarea cu lanul carbonizat/ o mamă alăptează un copil şi un câine/ dând fiecăruia mai nimic din puţin (Oameni fericiți). Nu mai este vorba însă de acea marginalitate sublimă, monumentală care putea fi întâlnită bunăoară în poemele cu lumpeni ai lui Ioan Es. Pop, ci dimpotrivă, despre o autopercepție în registru minimalist, iar drama existențială e aceea a unei «ființe mici» care aproape că își ostentează lipsa de însemnătate: Exist cât o gâză/ cât o piatră/cu care îngerul joacă şotron (Existențele fastuoase). Întorcând spatele fericirii, acest personaj experimentează acum formula supraviețuirii prin scrisul privit ca o formă de terapie a leziunilor ontologice: scriu ca un învingător fără luptă/ aşteptând timpul gloriei/presimţit după zbaterea din pupilă/ după mâna ce loveşte în zid/ după şarpele ce-şi leapădă solzii la picioarele morţii/ sângele meu aleargă/ şi cântă şi vindecă (În cetatea lui Jupiter).

Actul scriptural devine astfel un soi de magie benignă a sângelui, o transfuzie care duce la revitalizarea fibrei interioare: nimic fără sânge într-o lume sanguinolentă/ sângele albastru al cerului/ sângele negru al pământului/ sângele verde al apelor/ sângele de aramă al focului în venele celui ce scrie pe aer – /mesagerul frumos cu vestea cea rea (În cetatea lui Jupiter). El implică o autoasumare deplină, implică trăirea stării de poezie cu solemnitatea unui destin și se naște din conștiința unei uriașe fragilități existențiale, poemul configurându-se într-un fel de tomografie ad-hoc a ființei pentru moarte: moartea ridică un fanion/ răsfoiesc o pasăre zbor cu zbor/ tainele ei au fost odată tainele mele/ când nu exista pe pământ loc pentru a muri/ ci doar două inimi ca două imperii/ moartea mă priveşte în ochi şi strigă:/ intră odată în mine!… (Oameni fericiți). Poeta atinge astfel o autenticitate totală a scriiturii, devine totuna cu propriul său text iar scrisul este ridicat la demnitatea marilor acte existențiale. Sau așa cum spune Victoria Milescu însăși chipul meu ia chipul/ fiecărei litere, confirmând parcă teoriile textualiste despre dimensiunea autosacrificială a actului scriptural. Căci din perspectiva acestei poete care își trăiește scrisul cu o intensitate extremă poezia nu este, nu poate fi decât jertfă de sine.” – Octavian Soviany

Număr de vizualizări :751


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro