“Penumbra trandafirului” de Constantin Marafet

sept. 11th, 2013 | By | Category: Agenda de carte

La Editura Fundaţia Scrisul Românesc a apărut volumul “Penumbra trandafirului” de Constantin Marafet.

„Cu un an şi ceva în urmă, recenzând o carte de cronici literare şi eseuri a lui Vasile Ghinea, tot râmnicean şi el, notam, despre Constantin Marafet, următoarele gânduri:

„Cartea lui Vasile Ghinea se încheie cu trecerea în revistă exegetică a cărților lui Constantin Marafet, poetul și editorul predestinat să poarte mai departe tradiția strălucitoare a Râmnicului în imprimarea de cărți valoroase de-a lungul secolelor. Generosul și neobositul animator literar semnează cărțile Rădăcină înstelată (Editura Mesagerul, Chișinău, 2009) și Popas între nori, (Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2010). Perspectiva criticului e aici una (inter)textualistă. Se urmăresc filiații posibile, izvoadele literare tutelare fiind George Bacovia, Nichita Stănescu și Marin Sorescu, cărora oricând, după părerea noastră, li s-ar putea adăuga inimitabilul și intangibilul Ion Barbu, ca un explorator al resurselor de poezie pe care le conține limbajul abordat și sondat din perspectivă ludică. Ori, Constantin Marafet tocmai în această direcție novatoare excelează, efectul poetic fiind unul de netăgăduit, așa cum au arătat-o unii dintre cei mai buni critici literari români actuali de dincolo și de dincoace de Prut”.

Citind manuscrisul cărţii de faţă, adică Penumbra trandafirului, constat cu bucurie exegetică valabilitatea observaţiilor sintetice şi a concluziilor de atunci. Fiecare din poemele acestei noi apariţii editoriale se structurează ca o metaforă perpetuă de tip personificator şi poartă amprenta neliniştii scrutătoare a neobositului scriitor şi editor care măcar o dată pe an transformă oraşul Rîmnicu Sărat într-o adevărată şi temerară capitală a literaturii române. Mă refer, fireşte, la Festivalul Titel Constantinescu, fondat şi păstorit de poetul care are, cum puţini alţii, forţa transfigurării şi a proiectării integrale a trăirilor sale într-o lume a ficţiunii mereu paralele cu realitatea banală de fiecare zi. Universul poetic propus de poet e unul neîntâmplat, spre a folosi un termen dintr-o familie lexicală dragă autorului şi care ne trimite cu gândul la nenăscuţii câini nichitastănescieni care îi latră pe nenăscuţii oameni. Ilustrativ în acest sens e poemul întrebări.

Cele mai multe piese ale volumului care poate fi etichetat, în cea mai mare parte a sa, ca unul de dragoste, uzitează de retorica ceremonialului adresativ, destinatara fiind o iubită misterioasă care înalţă zmeie de brumă peste paşii poetului pierdut de multă vreme prin întâmplări (zmeie de brumă). Textele de acest tip îi proiectează pe îndrăgostiţi pe o jarişte cosmică: „de ce ai pus fulger în cafea, draga mea,/ tunetul din piept/ l-ai descheiat de fulgere/ cu zâmbete second-hand/ te-ai închinat la icoane fosforescente/ uitate în arhivele dorului/ şi câte străzi îndepărtate/ vin înspre noi/ cu paşi străini/ şi nopţi cu ochii goi” (fulgerul din cafea). Natura intră cu ce are ea mai dezlănţuit în jocul cuplului pe care-l asimilează integral. Iar membrii acestui cuplu se caută neîncetat, ceea ce sporeşte farmecul regăsirii androginice, chit că după o întreagă serie de cochetării: „tu ascunsă într-un ceas azuriu/ eu într-o dimineaţă pustie” (întâmplare). Declaraţiile de dragoste sunt directe şi de-o înduioşătoare francheţe: „eşti unica-ntâmplare pentru mine” (anotimpurile mării). Ceea ce-i apropie pe îndrăgostiţi nu e nici ursita, nici predestinarea atât de dragoste romanticilor, ci hazardul care îşi are şi el rolul, legile şi capriciile lui. Există mereu o magie a artei care catalizează şi nemureşte întâmplarea. Aceasta poate fi şi tragică şi cadrul devine, în acest caz, unul apocaliptic (apele nopţii). Totul stă sau se pomeneşte inopinat sub tăvălugul neiertător al timpului: „roţi din ziua următoare/ trec pe orizontul mai palid decât ultimul zâmbet al tău” (p.15). Întâmplarea are nu doar un rol catalizator, ci şi unui dispersativ: „lipsesc o teamă şi o depărtare/ în teamă erai tu renăscută/ iar eu în ultima depărtare” (lumini solare). Intersectarea traiectoriilor celor doi este, nu o singură dată, doar aparentă (zodie). Pericolul înstrăinării poate fi iminent (ora străină).

Ca şi Baudelaire, în timpuri de multă vreme revolute, poetul râmnicean imaginează utopii erotice, refugii sau evadări din cotidian, de predilecţie la marginea lumii sau în singurătatea stepei (spaţii dilatate, iubita). Ochii celei adorate caută, în alt poem, marginea lunii. Puterea transfiguratoare a îndrăgostiţilor se poate solda cu nebănuite şi ingenioase gesturi: „aş putea înnoda râul la rădăcină/ în fiecare joi/ iar tu să mă păcăleşti/ la sfârşit de săptămână/ că existăm doar noi// la capătul rânduielii” (fără hotar).

Omul se trezeşte nu o singură dată abandonat în singurătatea ostilă a universului alienant: „adoarme chiar acum/ steaua care mi-a călăuzit paşii/  prin labirinturi decolorate“ (un cântec).

De sub pana vioaie a poetului ies sonuri mioritice de mare şi tragică singurătate oraculară, precum în Rugă. Există, apoi, toposuri nefaste, locuri rele care trebuie evitate (paşi, piaţa fără destin).

Un fior tragic pare să se intensifice, faţă de volumele de poezie precedente, în cel de faţă. Sentimentul relativităţii lucrurilor şi fiinţelor s-a acutizat nespus de mult. Casa poetulu, de pildă, “se transformă într-o uriaşă lacrimă neplânsă”, sub fulgerările de blitz ale fotografului venit din alte timpuri să facă poze (fotograful). Până şi secolul care va veni o să fie unul arhaic. În alt poem, orele zilei de mâine se aud deja trecând de pe acum. Alteori, poetul se simte traversat de un soare somnambul şi e nevoit să se dezbrace de frunze (iarnă timpurie). Timpul a început să-şi piardă tot mai mult răbdarea. Evenimentele, chiar şi cele festive, nu-l mai implică plenitudinal şi organic precum altădată (o diligenţă). Nimic nu mai poate fi nemurit. Blitzul fotografului misterios cojeşte varul de pe pereţi camerei pe care o fotografiază. Membrii binomului erotic sunt “două iluzii pe râul ce duce niciunde” (două iluzii). Verbul a se prăbuşi îşi are şi el frecvenţa lui în volumul de poeme ale febrilului poet: se prăbuşeşte cerul peste un mormânt, gergevelele nopţii peste îndoieli etc. În poemul titular al volumului, roţile timpului trec peste umbrele unor grădini suspendate. Cel de al şaselea simţ, adică perceperea dureroasă a curgerii timpulu, face ca tonul poetului să capete inflexiuni oraculare: „nu am răgaz, iubito, nu mai am,/ moartea bate-n buzunarul de la piept/ doar un destin, amândoi ne acordăm/ şi o depărtare falsă aş putea să accept” (cadenţa). Respectiv „uimiţi, uitaţi în cântecul miresei/ călătorim pe umbre de ninsori/ imaginea din pântecul alesei/ în foşnetul nestinselor candori” (umbra lunii). Starea de visătorie e cel mai adesea contaminantă, deşi poetul rămâne cantonat în tristul perimetru al ineluctabilei condiţii umane: „aş vrea mai mult şi dorul să se ducă/ îmbătrânim cu toţi într-o oglindă/ şi plânsul s-a-nhămat la o nălucă/ nemaifiind dispus să ne aprindă (în oglindă). Poetul e un adevărat maestru în creionarea de feerii în care muzica impecabilă a versurilor şi plasticitatea imaginilor vizuale se îngemănează armonios şi îmbie de fiecare dată la reverie şi la meditaţie.

O altă direcţie în care excelează Constantin Marafet  este cea din zona gnomicului. Versurile din această categorie sunt sentenţioase şi de o reală încărcătură şi frumuseţe aforistică: „unde-i mărul, singur omul/ coase umbra de copac/ şi vorbesc încet cu pomul/ şi cu soarta mă împac” (unde-i omul). Ca şi: „de ce te iubesc?/ altfel nu pot să trăiesc”.

Poetul descifrează şi interpretează, conform unui cod personal şi personalizat, dialectica umbrei şi a luminii, a morţii şi a vieţii, a prăbuşirilor în nadir şi a zborului spre zenitul salvator. Uneori renunţă la strofa strunită clasic în ritmuri impecabile şi abordează versificaţia liberă de amplă respiraţie, punerile în pagină amintind de poemele, altminteri ingenios ingredientate cu rime interioare, ale lui Paul Fort: ”după plâns ploaia rupe tăcerea pe faţă-mi aleargă/ bolta însângerată a visului, cineva imită sarea care coboară din lacrima ta în sufletul meu oprit la începutul rugului./ tu cu amnarul în mâna dreaptă aprinzi stele căzătoare pe apropierea clipelor şi arăţi cu degetul inelar acuzator/ dă-mi numărul tău de telefon/ apa fântânii părăsite mă îmbracă cu inserarea încet, orice otravă se logodeşte cu ziua care tace şi desface brâul pietrficat la marginea sfârşitului/ deschid cerul ferecat de furtună să împrumut fulgerul pentru muntele ce ne cunună/ rup fulgerul în două/ şi tunetul/ şi te astept în oglinzi/ cu sufletul dar să nu-l vinzi” (fulger şi tunet).

Penumbra trandafirului rimează, ca de altfel fiecare nouă apariţie editorială semnată de Constantin Marafet, cu un festin poetic de zile mari.” – Ion Roşioru

Număr de vizualizări :1483


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro