“Elegii din cătun” de Florea Burtan

feb. 3rd, 2013 | By | Category: Agenda de carte

Scriitorul Corneliu Vasile a trimis pe adresa AgenţiadeCarte.ro un text critic despre cel mai recent volum publicat de Florea Burtan, intitulat “Elegii din cătun, Editura Tracus Arte, 2012. Redăm integral textul:

„Autorul plachetei de versuri are o intensă activitate literară și publicistică, este redactor-șef al mai multor periodice, între care revista „Caligraf” din Alexandria, și a fost recent premiat pentru poezie, la bilanțul cultural teleormănean al anului trecut. Pe coperta IV este prezentat de președintele filialei București a Uniunii Scriitorilor, Horia Gârbea, care remarcă tenta elegiacă, permanența și forța sentimentului în pastelurile hibernale, scrise în tiparul versului clasic.

Cele două cicluri de poezii ale cărții corespund celor două mari teme: iubirea („Ceremonii”)  și  sentimentul tristeții („Pedepsele”). În ambele, frecvența unor termeni accentuează mesajul transmis. Astfel, răni, cătun, întuneric, a gerui, miere, îngeri, a jefui, poștașul sunt cuvintele cel mai des folosite, uneori în mai multe poezii succesive, ceea ce contribuie la construirea unui univers liric de o anumită culoare și  anvergură.

Chemarea satului  de origine include imaginea nostalgică a focului duduind în sobă și sentimentul așteptării iubitei: „E vremea, iubito, să vii și să-mi spui/ O vorbă măcar, un început de poveste,/ În odaie miroase a târziu și-a gutui,/ A lumină puțină nădușind în ferestre” (Crapă somnul în grinzi). Există sentimentul acut al imposibilității întoarcerii timpului , evenimentelor și persoanei iubite: „De vorbit, nu ți-am vorbit de un veac,/ Din cătun, iarna n-a mai plecat niciodată,/ Își rupe veșmintele în arborii goi/ Mănâncă insomnii, bea apă de piatră” (Tu înnoptezi). Senzația neîmplinirii este subliniată prin imagini ale ficțiunii: „Ea vine, de departe, pe o cărare verde,/ Caleașca de miresme o leagănă, ușor,/ De-o viață stai la pândă, și nimeni nu te vede/ Când tragi, cu gloanțe oarbe, de sus, din foișor” (Cântec vechi). Iubita este o fantasmă, o iluzie, căreia poetul i se adresează din mijlocul unei grădini de senzații însoțite de recuzita clasică a universului rural, cu patina timpului, cețuri, liniște și imagini care nu se mai întorc. Neîmplinirea aduce resemnare, autorul declarând: „Eu, totdeauna m-am mulțumit cu puțin:/ Cu o carte nescrisă și o cană cu vin” (Grădină amară). Există sentimentul contaminării naturii de la frumusețea iubitei: „De dragul tău, pietrele înfrunzesc,/ Văzduhul respiră numai miere fierbinte,/ Păsările capătă glas îngeresc,/ Tăcerea inventează nerostite cuvinte” (Roua incendiază livezile). Cerul necunoscut, arborii scheletici și ruinele din drumul poetului, prin ninsoare, îl duc la disperare: „Abia după un secol am ajuns,/ Nu te-am găsit, erai demult plecată,/ Și, resemnat, am izbucnit în plâns,/ Orbecăind prin noaptea devastată” (Nu te-am găsit).

Al doilea ciclu de poezii aduce mărturisirea descurajării în fața tuturor opreliștilor frustrante:  „Înconjurat sunt, iată, de pedepse,/ Mă doare gura, tot rostind, în gând,/ Cuvinte-nstrăinate, sub ferestre,/ O pasăre se mistuie, cântând” (Balanțele refuză echilibrul). Un peisaj de thriller corespunde singurătății, uscăciunii, frigului și morții: „Singurătatea și-a pus lațul de gât,/ Cătunul e asuprit de amare ninsori,/ Se aud abatoarele cerului,/ Rotindu-și cuțitele reci printre nori” (Nesfârșita tortură). Din negura trecutului apar părinții, imortalizați în postura pe care o rememorează poetul: „Faceți-mi doar un semn, să vă aud/ Cum vă topiți în somnul din țărână,/ Tu, tată, o căruță așteptând,/Tu, mamă, cu o candelă în mână!” (Unde v-ați dus?), și, în același registru,  bărbații împușcați pe front: „Erau frumoși, și tineri, și târzii,/ Pe chipuri cu o străvezie ceață,/ În mână cu feerice făclii,/ Să aibă reazăm într-o altă viață” (Rană împușcată).

Poetul este conștient de ruptura dintre lumea reală și cea a închipuirii: „M-am retras în cușca iluziei,/ Să am libertatea de a visa,/ Aici, nu voi îmbătrâni niciodată,/ De aici, doar murind se poate pleca” (Cușca iluziei). În altă piesă, la modul metaforic, sugerează apăsarea destinului, reprezentat de un pictor care îi face portretul cu sânge, în loc de vopseluri, finalul fiind neașteptat: „Îl rog să-nceteze, să mă lase în pace,/ Mi-e milă de mine, nu mai suport,/ El, însă, îmi zâmbește, complice, și tace,/ Pe când, de pe pânza jilavă, se prelinge un mort” (Bătrânul pictor).

Amenințat de frig și primejdii, poetul este un veșnic călător, aflat pe drum în suferință, fără perspective: „Ard păsări negre pe un cer pustiu,/ Cenușa lor pe cerul vast se-ntinde,/ Aș vrea să plec, dar nu mi-a mai rămas/ Decât un pas și câteva merinde” (S-a înnoptat în strigăt). Cu acuitate a simțurilor, observă că, în lumea de azi, sufletul nu mai interesează pe nimeni, împuținându-se cei sensibili, solidari și altruiști: „Vin și mă latră o mie de câini,/ Ziduri imense mă înconjoară,/ Cu sufletul meu, lumea se spală pe mâini/ Și îl azvârle pe ultima scară” (Ceva ciudat).

Poetul Florea Burtan are ceva de spus, într-o tonalitate elegiacă, reușită datorită  talentului înnăscut, și în forma clasică a versului, care presupune disciplină, rigurozitate, respect pentru elevația  cuvântului destinat unui  receptor setos de cultură  autentică.”- Corneliu Vasile

Număr de vizualizări :4565


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro