“Va veni timpul să intrăm într-o altă dimensiune a poeziei pessoane”

aug. 14th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

La Editura Humanitas Fiction, în seria de autor “Fernando Pessoa”, a apărut volumul-eveniment “Opera poetică” de Fernando Pessoa, în traducerea lui Dinu Flămând. Această antologie conţine principalele poeme semnate de Fernando Pessoa el însuşi, dar şi o bună parte din poemele atribuite de el lui Alberto Caeiro, Ricaerdo Reis şi Álvaro de Campos, precum şi texte critice, scrisori şi eseuri prin care membrii acestei vaste familii se comentau unii pe alţii. Andra Rotaru a dialogat cu scriitorul şi traducătorul Dinu Flămând, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.


Pentru prima dată, Pessoa şi-a creat un heteronim în jurul vârstei de 6 ani, Chevalier de Pas, prin intermediul căruia îşi adresa sieşi scrisori. Ulterior, Pessoa a devenit pe deplin conştient că, inventând personaje care să populeze alte lumi, asemănătoare acesteia, îşi putea adapta diversele expresii, străine de sine şi de ceea ce credea el că este. Aceşti „prieteni” au fost atât de reali şi de autentici, încât autorul a spus: „aşa mi-am făcut eu, şi i-am răspândit în lume, tot felul de prieteni şi de cunoştinţe care nu au existat niciodată, dar pe care încă şi astăzi, după treizeci de ani, îi aud, îi simt şi îi văd”. A existat vreun moment de impas în lunga sa activitate literară, când acţiunile „prietenilor” săi au avut un deznodământ nefast asupra operei scriitorului? Cum se rezolvau intrigile literare ale marii sale familii?

Dacă la început va fi fost o simplă joacă, fiindcă acel copil precoce se plictisea în vacanţa petrecută în Insulele Azore şi îşi inventa «colaboratori» la ziarele pe care le scria de mână, jocul şi abisul heteronimiei, cu acea unică «mise en abîme» avea să prindă contur abia după ce scriitorul din el se conturase bine. Evident, faptul că un copil în loc să se joace cu trenuleţe îşi inventează, ca jucărie, conceperea şi redactarea unor ziare ţine de misterele predestinării. Ce roman interesant s-ar putea scrie despre un asemenea copil care vrea să absoarbă şi să amplifice realitatea imitându-i pe cei mari în chiar timpul dilematic al actualităţii, şi care are deja în el convingerea că este el însuşi o întreagă lume sau că trebuie să se deschidă spre tot ceea ce se întâmplă! Ne situăm, de fapt, chiar în psihologia paradoxală a acestui personaj, Pessoa, care avea să se ausculteze pe sine şi să se privească sub toate unghiurile posibile, având oarecum convingerea că este şi unitate şi dispersie, și om cu „personalitatea” lui bine definită, dar şi un permanent şantier de personalităţi posibile ce se elaborează. Trebuie să recunoaştem unicitatea acestei dileme, pe care el nu a transformat-o în sursă de angoasă (criză de identitate) ci într-un proces de permanentă elaborare de sine. Nu este oare această demultiplicare o fabloasă luptă cu timpul, cu finitudinea, cu predestinarea şi cu sfărâmiciunea fragmentului? Sigur că da, e tinereţea-fără-bătrâneţe din mitul eminescian, dar este şi elogiul inteligenţei creatoare, mai puternică decât existenţa socială pragmatică, banală, cartografiată. Iar faptul că personajele incarnate în proză, dar şi heteronimii, care sunt parţial chiar „carcasa” lui Pessoa gravitează în marginea societăţii, sunt umili funcţionari sau pensionari instalaţi la ţară, cu excepţia dezabuzatului inginer Alvaro de Campos, un ratat!, nu semnifică oare, de asemenea, că persoana socială, persoana fizică este abia o ipoteză precar realizată, faţă de infinitele posibilităţi de a se realiza prin reverie, prin ipostaziere, prin creaţie, prin faptul că trebuie să ajungă să somatizeze un ideal!? Aşa ca nu trebuie să intrăm în joaca de operetă care l-ar degrada pe Pessoa până la stadiul intrigilor sau invidiilor din vieţile literare lucrative de care sunt pline istoriile literare şi can-canurile actualităţii. El a început să-şi pună heteronimii să se comenteze unii pe alţii în primul rând spre a-i îndemna pe aceştia să-l ia peste picior pe Pessoa el însuşi: delicios exerciţiu de relativizare, ce sparge periodic băşica umflată a eului şi a egotismului, gest ce ni se recomandă cu insistenţă şi nouă, când prea brusc ne gonflează iluzia unor reuşite definitive.

Cât de pregătit e publicul cititor român pentru volumul „Opera poetică” de Fernando Pessoa?

E la fel de pregătit şi de nepregătit ca şi cititorii de pe alte meleaguri. Pessoa soseşte târziu în postmodernismul bastard de azi  pentru a-i aduce vestea că avea un tată pe care acesta îl ignora, dar un tată exigent, cult, sensibil, modest, uriaş, autentic, suferind cu demnitate, slab şi puternic, care exulta în conştiinţa propriei sale precarităţi şi şi-a asumat aproape total luxul anonimatului, îndemnându-i însă pe disperaţii facili să vadă partea bună a lucrurilor, a literaturii – adică apartenenţa noastră plenară la o lume, la un univers, la surse de frumuseţe pe care nu le prea cunoaştem, fiindcă ne e lene să gândim și să simţim, deopotrivă.

Cei mai cunoscuţi heteronimi ai săi au fost Alberto Caeiro (poetul naturii şi teoreticianul „păgânismului”), Ricardo Reis (epicureicul), Álvaro de Campos (modernistul), şi Bernardo Soares (căruia Pessoa îi atribuie „Cartea neliniştirii”.) „Cazul Pessoa” s-a declanşat încă din timpul vieţii artistului, sau după moartea sa a luat o amploare şi mai mare, datorită acelui mister creat de zecile de documente găsite în cufărul său, pe care, nici azi, cercetătorii nu le-au clasificat?

Lumea literară din prima jumătate a veacului trecut îl cunoştea deja, de prin cafenele, dar şi fiindcă lansase câteva reviste moderniste, pe acest subtil critic literar, ziarist comentator al actualităţii, contabil prea puţin zelos în viaţa lucrativă, boem abscons ale cărui haine luau culoarea zidurilor, editor  ocazional, om manierat şi discret, despre care se bănuia că este inţiat în ordine oculte, excelând însă în arta de a trece neobservat, chiar şi atunci când făcea turul tejghelelor pe la barurile din vechea Lisabonă. Nimeni nu bănuia însă ce imens poet era Pessoa şi cât de intens trudea el pe tot felul de hârtii, scriind de mână sau direct la maşină, zi şi noapte. Deşi spre sfârşitul vieţii apăruseră deja grupuri de tineri care îl venerau, de exemplu în mediul universitar din Coimbra, nimeni nu l-a cunoscut în timpul vieţii sale pe adevăratul Pessoa, iar probabil că acest lucru îl aranja de minune pe cel care nu crede că e posibilă cunoaşterea  aproapelui tău. Pessoa s-a născut a doua oră din opera sa postumă şi asistăm la această explozie. Colectivul lisboet care editează opera completă  a companiei Pessoa a făcut enorm de mari progrese în ultima vreme. Profesoara Teresa Rita Lopes, de exemplu, s-a « îmbibat » timp de peste un deceniu cu textele studiate așa încât a ajuns să « simtă » stilul lui Álvaro de Campos în texte care nu-i erau atribuite de obicei sau reorientând paternitatea altor texte, astfel încât avem acum o ediție de referinţă cel puţin pentru acest impetuos heteronim. În mare, lucrurile sunt cunoscute, porobabil că au rămas puţine texte nedescifrate (de multe ori Pessoa scria în transă, deseori îmbibat de alcool, cu o aplicare totală, probabil cu un soi de riguroasă uitare de sine, ca și cum alcoolul ar fi fost efectiv un carburant pentru o maşină cu enormă combustie). Sper să continue multă vreme ediția de la Humanitas, unde pentru anul viitor sunt programate fabuloasele sale manifeste, gen Ultimatum, dar şi alte texte de autointerpretare, texte mistice sau analize istorice. După care va veni timpul să intrăm într-o altă dimensiune a poeziei pessoane, care este teatrul, acel gen « total » în care el s-a ambiţionat şi chiar a scris un Faust al său, pe lângă alte poeme de densitate metafizică fără egal; și va trebui să aducem sonetele elisabetane din engleză în limba română, precum şi alte poeme importante care nu au încăput în volumul « Opera poetică »; precum şi prozele sale poliţiste, screierile sale filosofice, alte scrieri esoterice, poate şi o ediție completă din Mesaj, acele poeme identitare pentru imperiul spiritual, platonician, la care visa Pessoa, ce îl situează pe scriitor așa cum era el « vizibil » în timpul vieţii etc.

A existat vreun „maestru” al întregii pleiade de heteronimi?

Maestrul a apărut oarecum după apariţia discipolilor. Pessoa explică el însuşi cum s-a ivit figura lui Alberto Caeiro, care va deveni pentru el însuşi o referinţă nu atât în « păgânism » cât o referinţă în timp, un soi de act de identitate retroactiv. Dar se impune o paranteză. Pessoa  este şi nu este un determinist. El spune că există o legătură de la cauză la efect, dar şi neagă această legătură, elogiază surpriza improvizaţiei, elogiază viul autoreferenţial! Deci aceşti heteronimi au şi nu au un maestru, există şi nu există o evoluţie a motivelor în opera pessoană, o logică a dezvoltării, un darwinism exotéric. Originea şi evoluţia speciilor literare îl amuză pe Pessoa fiindcă în permanenţă el demonstrează şi contrariul. Adică  naşterea din ipoteze combinatorii care infirmă şi fatum-ul şi predestinarea, şi aservirea inteligenţei la un plan de dezvoltare gândit de zei. Pessoa care era maestru în ştiinţele ezoterice, ca dovadă că le-a trasat horoscoape tutor heteronimilor, ba şi Portugaliei!, este şi rebelul secret, trezorierul unei libertăţi absolute. Se spune că şi-ar fi calculat cu destulă aproximaţie data morţii. Dar întreaga lui operă spune şi contrariul. Nimeni nu are un destin trasat, poţi şi chiar trebuie să te multiplici ca universul, viaţa biologică, şi cea a creaţiei, nu mai puţin, este o proliferare continuă din resurse misterioase. Creaţia întreţine energia creatoare şi-i asigură combustia, fără să putem şti cine precede pe cine. Există un umor nebun şi o ironie homerică în aceste situaţii de paradox care guvernerază creaţia şi chiar întreaga viaţă a personajului civil numit Fernando Pessoa, cel înmormântat în Cimitirul Plăcerilor de la Lisabona, înainte de a fi dus în Penteonul naţional care este Mănăstirea Hieronimilor, şi poetul care afirmă – ca un rosicrucian ce este – că trupul e doar « umbra veşmintelor »! Iar totul e joc de aparenţe, inclusiv jocul de « cărţi » în jocul de fractalitate a heteronimilor.

„Inventându-l pe Caeiro, Pessoa însuşi şi-a adăugat un fragment de timp anterior propriei sale naşteri. Şi a inversat radical scurgerea timpului biologic, orientându-l spre precedenţă, nu spre postumitate. Eu un timp reversibil, mult mai prietenos decât cel postum.”, aţi scris în prefaţa volumului.

Asta vine în ajutorul explicaţiei de mai sus. Ca şi cum ai spune, la un moment dat: iată că am ajuns la un stil personal, bine definit, s-ar zice că sunt un scriitor distinct, cu o personalitate tematică şi stilistică ce-mi aparţine, am ceva “al meu, de neconfundat”. Iar din acel moment ai dori să reconstitui şi etapele de până la acest vârf al personalităţii tale, inventariind eventual ezitările, împrumuturile luate de pe la alţii, manipulările de frază încă nereuşite, metaforele încă ezitante  din prima ta perioadă– adică istoricul fazelor  prin care te-ai clădit. Sau, tot aşa, pentru a reconstitui retrospectiv evoluţia unor idei care au fructificat în tine, păstrând în permanenţă posibilitatea de a le contrazice, de a le ridiculiza şi relativiza, ca şi cum nu ţi-ar aparţine. Nu este un exerciţiu de alexandrinism abuziv, nu este o performanţă atletică de dragul performanţelor abstracte, ci o însetare după TOT, o trăire a tuturor ideilor şi stărilor ce merită să fie trăite, mai cu seamă dacă se dovedesc incompatibile în logica bivalentă. Putem spune că, deşi atlet oximoronic, Pessoa se născuse, precum Atena, în stadiul maximei sale perfecţiuni armonioase. Şi încă una multiplă. A fost un pariu de o mare fineţe să-şi inventeze retrospectiv un maestru, să intre în grupul multiplicităţii sale ca şi cum tocmai păşise pragul unei case, şi să solicite – de la un altul/el –  un alt tip de experienţă, pe post de discipol, o doctrină « păgână » pe care şi-ar însuşi-o dar împotriva căreia el, discipolul, urma să se şi răzvrătească. Cu toţii ne proiectăm în viitor, iar fuga heteronimilor este în aceeaşi direcţie şi la Pessoa. Dar numai el singur a dorit să se reinventeze activ şi în trecut, savurând şi paradoxul că discipolul şi-a precedat maestrul. Formidabil joc intelectual, dar şi ontologic, aceeaşi declinare a oricărei personalităţi limitate şi definite,  ca o joacă demiurgică născută dintr-un preaplin de perfecţiune, în marea tristeţe  condiţionată de limita vieţii biologice. Dacă le dăm tuturor heteronimilor cuvântul, în acea odaie unde s-au adunat ipotetic, în casa de pe colină a lui Caeiro, adică dacă ajungem la perfomanţa de a le citi într-o lungă şi absorbantă zi poemele, laolaltă, senzaţia este de mare sfadă,  dar şi de fierbere, de emulaţie participativă, de uriaş apetit pentru toate vieţile spiritului care ar putea fi trăite.

Una dintre limitele pe care le-a descoperit Pessoa despre sine ar fi fost aceea că „simţurile sale ar fi parazitate de inteligenţă”. A reuşit vreunul dintre heteronimii săi să teoretizeze această ipoteză?

Pessoa a scris mult despre modurile imperfecte de  a simţi (pe vremuri i-am furat un citat în care spunea că nu reuşeste să simtă ceea ce știe că trebuie să simtă – deci o infirmitate a epidermei, a simţurilor, dar şi a sensibilităţii, a EMOŢIEI, cuvânt atât de drag mie: să ai degeaba inteligenţa, dacă sunt astupate canalele emoţiei….) Sper să aveți în viitorul volum de manifeste literar-sociale şi supriza unor noi texte pe această temă.

Număr de vizualizări :2258


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro