La Editura Paralela 45, în colecţia “Capodopere ale literaturii universale”, a apărut volumul “Falsul Don Quijote de la Mancha. Continuarea apocrifă a lui Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes” de Alonso Fernandez de Avellaneda, în traducerea din limba spaniolă a lui Sorin Mărculescu. Traducerea de către un singur traducător a ediţiei Miguel de Cervantes, “Opere narative complete”, Editura Paralela 45: vol. 1 “Galateea”; vol. 2/I şi 2/II “Don Quijote de la Mancha”; vol. 3 “Nuvele exemplare”; vol. 4 “Muncile lui Persiles şi ale Sigismundei.”, precum şi “Falsul don Quijote de la Mancha” de Alonso Fernández de Avellaneda, reprezintă o întreprindere unică pe mapamond. Acest volum apocrif a fost lansat în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2011.
Prin 2009, când J.D. Salinger depăşise pragul celor nouăzeci de ani, a apărut o continuare insolentă a romanului “De veghe în lanul de secară”, semnată cu pseudonimul J.D. [sic!] California: 60 years later: Coming Through the Rye. Bătrânul scriitor apelează la justiţie şi, în 2010, la câteva luni după moartea sa, verdictul judecătoresc interzice difuzarea în SUA şi Canada a continuării neautorizate.
Acum 400 de ani, în 1614, în timp ce Miguel de Cervantes lucra la partea a II-a a lui “Don Quijote de la Mancha”, a apărut, în împrejurări obscure, o continuare frauduloasă şi răuvoitoare, semnată cu un pseudonim nici astăzi descifrat, Alonso Fernandez de Avellaneda. În primăvara anului 1615 vede, în replică, lumina tiparului şi adevărata parte a II-a a lui “Don Quijote”. Se deschide astfel un pasionant, unic poate, capitol de istorie literară. Cervantes, care avea să moară un an mai târziu (22 aprilie 1615), nu şi-a putut apăra creaţia decât cu arma geniului său. A “fagocitat” continuarea apocrifă, nu lipsită de calităţi literare, şi şi-a subsumat-o pentru eternitate. Falsul Don Quijote poate fi citit cu delectare, dar numai în umbra modelului autentic. În plus, continuarea apocrifă reprezintă primul şi cel mai bogat document privind receptarea veritabilului Don Quijote în secolul al XVII-lea spaniol.
“După ce, în notele la traducerea mea din Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha (2 vol., ed. I, 2004; ed. a II-a, 2009, siglă: DQ I şi II), am făcut numeroase trimiteri la Don Quijotele apocrif semnat cu pseudonimul Alonso Fernandez de Avellaneda (siglă DQA), mi s-a părut util să întregesc ediţia Miguel de Cervantes, Opere narative complete, 4 vol., vol. 2/I şi 2/II: Don Quijote de la Mancha, Paralela 45, Piteşti, 2009, cu traducerea acestei continuări abuzive, dar foarte importantă pentru deplina înţelegere a celei de-a doua părţi a capodoperei cervantine şi a modului cum a fost receptat marele roman de către contemporani. Unic este şi raportul de intertextualizare dintre opera imitată şi imitaţie, ceea ce îndreptăţeşte, sunt convins, considerarea DQA ca anexă la cele două volume care-l cuprind pe Don Quijote de la Mancha autentic. Cititorii români vor avea astfel sub ochi piesele esenţiale care alcătuiesc dosarul celui mai spectaculos caz de uzurpare literară nu doar din literatura spaniolă, ci şi, după câte ştiu, din cele europene. Nu a fost un banal plagiat, ci o tentativă complexă de subminare a unuia dintre cei mai mari autori ai lumii şi a capodoperei sale, exemplară fiind şi reacţia genială a lui Cervantes, căreia îi datorăm a doua parte a lui Don Quijote de la Mancha aşa cum o cunoaştem.
Traducerea de faţă a fost realizată în acelaşi spirit de fidelitate, expresivitate şi unitate de soluţii la care am năzuit totdeauna şi la care m-am referit şi cu alte prilejuri. Având acum de a face cu o proză nu fără merite proprii, dar intru totul subordonată şi îndatorată adevăratului Don Quijote de la Mancha, am păstrat, de pildă, modalităţile de transpunere a proverbelor sau de echivalare a numelor proprii semnificative preluate (de ex. Rocinante = Ruşinante) sau create de Avellaneda (de ex. Tajayunque = Taienicovală), cu scopul de a face perceptibilă şi în romaneşte, la nivel stilistic, relaţia dintre cele două versiuni quijotice. (…) Continuarea lui Avellaneda atrage tot mai mult atenţia istoricilor literari şi, cu atât mai important, dacă ţinem seama de precaritatea textului ediţiei princeps, a editorilor. Ediţia lui Luis Gomez Canseco (2000, siglă: DQA.LGC) a constituit pentru mine un providenţial text de bază, preţios prin amploarea şi bogăţia notelor şi a bibliografiei; ei i s-au adăugat cele datorate ilustrului cervantist Martin de Riquer (1972, siglă: DQA.MR), şi lui Fernando Garcia Salinero (1973, siglă: DQA.FGS), amândouă copios şi competent comentate şi adnotate; pentru dileme textuale mi-a fost de folos şi ediţia lui Florencio Sevilla Arroyo, accesibilă în varianta ei electronică (1999, siglă: DQA.SA); am apelat şi la noua traducere americană semnată de Alberta Wilson Server şi John Esten Keller şi adnotată de Tom Lathrop (1980, siglă: DQA.SERVER.KELLER), precum şi la excelenta reeditare, prefaţată şi adnotată, a unei traduceri franceze din secolul al XIX-lea (A. Germond de Lavigne), realizată de David Alvarez (2006, siglă: DQA.Fr.DA).”, a scris Sorin Mărculescu în Nota Liminară a volumului “Falsul Don Quijote de la Mancha. Continuarea apocrifă a lui Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes ” de Alonso Fernandez de Avellaneda.
Desigur, se stia de continuarea apocrifa a lui Don Quijote, mai ales in mediile universitare, si asta nu de ieri de azi… Insa traducerea lui Sorin Marculescu , intr-un fel de asteptat(!), ii face cinste nu numai Domniei Sale , dar si unei culturii care inca nu si-a pierdut cu totul pasiunea pentru valorile clasice.