Întoarcerea poetului (II)

mai 18th, 2011 | By | Category: No comment

Scrisul lui Rebreanu e incolor; un fragmenţel din el nu înseamnă mai nimic. La rândul ei, poezia lui Ion Mureşan din cartea Alcool are o anumită respiraţie şi un ritm de performare şi evoluţie care nu poate fi întrerupt.

Căci versurile poetului „optzecist” nu o iau „de jos” ca să ajungă la înălţimi „de puritate şi de ingenuitate”; poetul este de fiecare dată şi de la bun început instalat în toate dimensiunile şi cotloanele poemului. Când, în Întoarcerea fiului risipitor, el îşi începe secvenţa a şaptea cu paranteza „explicativă” O viziune, eu o iau ca pe o inteligentă, subtilă ironie. Fiindcă vizionarismul său defrişează şi modifică totul şi în celelalte poeme purtând la vedere amprenta lui Ion Mureşan. Citind şi apoi recitind Amantul bătrân şi tânăra doamnă, vom observa nu numai jocul serios pe mai multe planuri, ci şi faptul că fiecare strofă era necesară, şi încă imperios necesară, în construcţia de întreg a textului. Ultima, excepţională, vine după o ruptură de plan şi de nivel minuţios pregătită de poet. Din zece poeţi români contemporani şi „onorabili”, „promiţători”, „nu răi”, oare câţi nu s-ar fi oprit după ultimul vers al penultimei strofe, pentru a se scuza apoi cu scuza „minimalismului”? La Ion Mureşan, registrul poate fi inclusiv minimalist, dar miza pusă în joc sparge orice registru. Autorul „optzecist” îşi face singur regulile, pentru a le respecta cu o dureroasă exactitate. Abia astfel, imaginaţia poetului a devenit imaginarul lui.

Dar vizionarism ce înseamnă? O formulă goală ce poate fi umplută cu orice, o etichetă sub care se pot livra toate produsele, indiferent de calitatea şi de originalitatea lor? Se vede, din exemplul dat, că un poem de formulă vizionară nu implică obscuritate, limbaj ininteligibil, versificare confuză, lirism împiedicat. Coerenţa paginilor e absolut impresionantă, dat fiind că un mare poet lasă, în textele lui de vârf, ca limbajul – măcar pe anumite secvenţe – să lucreze autonom. Or, Mureşan nu face aşa ceva. El îşi asistă pe tot parcursul şi până în fibra fibrei poemul, îl creează şi totodată îl controlează la sânge, fără a da senzaţia că o face. Textul este în acelaşi timp „sincer” şi teatral, direct şi declamativ, prozaic şi liric, comic şi tragic, „realist” şi abisal. Se înţelegea oare ceva din strofa finală, fără etapele parcurse în toate cele patru strofe de până la ea? Era altceva decât o replică oarecare, bună să mai umple pagina, acel „liniştiţi-vă, liniştiţi-vă…”, dacă ea n-ar fi căzut iarăşi, la final, într-un alt nivel decât cele anterioare, într-o altă adâncime, „subit” descoperită, a poemului?

Am pus „subit” între ghilimele fiindcă noi o descoperim aşa, dintr-odată, la prima lectură. Poetul a gândit însă îndelung această dimensiune de adâncime şi cred că a plecat invers, în conceperea şi scrierea textului său: având întâi intuiţia sfârşitului, lucrând apoi cu infinită răbdare etapele, episoadele, fiecare imagine de până la el. Marea poezie nu se leagă, niciodată, de o găselniţă norocoasă. Poezia mare se scrie greu şi rar; şi găsesc în chiar acest fapt o explicaţie pentru sterilitatea lui Ion Mureşan sau a lui Ioan Es. Pop ori pentru renunţarea la poezie a lui Mircea Cărtărescu.

Formula lui Ion Mureşan în cartea Alcool: ceremonial de dedicaţie şi invocare; decantare de poetici şi demarcare a propriului teritoriu; eliminarea oricărei tensiuni conflictuale, la fundamentul vizionarismului poetic; evitarea cu graţie a parodicului, ca şi a autopastişei; narativitate mai accentuată, în raport cu volumele dinainte; păstrarea histrionismului tragic; tehnica rezonanţei şi a reverberaţiei, învăţată de la Blaga şi zăpăcind critica de poezie: acolo unde sunt, şi încă de la primul vers, cel puţin două planuri implicate unul în altul, câţiva comentatori au văzut numai unul, de la care poezia s-ar înălţa treptat, până la… ingenuităţi; suprarealism invadând, în Întoarcerea fiului risipitor, scenariul biblic, aşa cum în proza de tinereţe a lui D. Ţepeneag asistam la o contaminaţie onirică; largi desfăşurări imagistice şi câte-un „pleoasc!” formidabil; o „cârciumă cu vad bun”, în care oricine poate intra, pentru a vedea – ce?

Nimic altceva decât cel mai bun volum de poezie românească din ultimii ani; şi unul care, în opinia mea, îl consacră definitiv pe Ion Mureşan ca mare poet.

Daniel Cristea-Enache

Ion Mureşan, cartea Alcool, Editura Charmides, Bistriţa, 2010, 80 p.

Număr de vizualizări :2108


One Comment to “Întoarcerea poetului (II)”

  1. […] lumea din jur – ataraxia sau apatheia. Pe Agentia de Carte, criticul Daniel Cristea Enache scrie despre cartea Alcool a lui Ion Muresan. E clar de citit, mai ales cat am avut de asteptat dupa ea. […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro