„Majoritatea cărţilor mi se par plictisitoare”

mai 8th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

Felix Nicolau a publicat, de curând, volumul de proză “Pe mâna femeilor”, Editura Cartea Românească. “Am scris Pe mâna femeilor ca să creez o lume mai inteligentă şi mai liberă decât cea în care trăim. Atât de liberă, încât mi-a fost teamă să n-o scap din mână şi atunci am dat-o pe mâna femeilor, s-o strunească ele cu tandreţe şi nerv. A ieşit un război de gherilă între sexe, o vânătoare cu pândă şi salturi din personaj în personaj.”, a spus autorul despre propriul său volum. Andra Rotaru a dialogat cu Felix Nicolau, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

În cel mai recent roman al tău, “Pe mâna femeilor”, Editura Cartea Românească, 2011, înfăţişezi în anumite povestiri o lume românească rurală, de dinainte de `89, cu tarele dar şi cu părţile ei bune. Crezi că prezentarea strict pozitivă sau negativă a unei astfel de lumi poate diferenţia ce categorie de public îţi va citi romanul? În afară, de exemplu, cum ţi se pare că sunt percepute volumele care înfăţişează şi lucrurile bune din acele timpuri?

Ai spus foarte bine – “unele texte” sunt rurale, altele deloc. Chestia este că a devenit un loc comun la mine să resping extremele. Adică să prezint ceva numai roz sau numai negru. Când este vorba despre literatură, fireşte, altminteri pot fi foarte drastic. În litere, însă, să înfăţişezi lucrurile exclusiv rău sau bine naşte plictiseala. Şi trebuie să mărturisesc că majoritatea cărţilor mi se par plictisitoare. În cel mai bun caz talentate, dar extrem de rar geniale. Ni se tot aminteşte de gafele editurilor faimoase, cum ar fi Gallimard, care au refuzat autori deveniti între timp clasici. Ei bine, ăsta e adevărul: câtă lume îi mai citeşte pe Proust, Joyce etc? Fireşte că sunt artişti talentaţi, însă au scris imens şi aici este problema. Să nu ştii să te opreşti, în cazul în care nu produci ceva absolut nou, de la un volum la altul.

Carevasăzică, eu nu văd comunismul ca pe ceva rău sau bun, pentru că nu fac eseu în romane. Pur şi simplu las personajele să trăiască, să se exprime, eu doar aranjez fazele, scot în evidenţă ridicolul şi aberaţia, fără să emit judecăţi. Dacă unui personaj îi place ceea ce trăieşte, să-i fie de bine, e dreptul lui. Numai să nu încerce să mă convingă pe mine, tatăl lui.

Există forme diferenţiate de romantism în comunism faţă de timpurile actuale? Gesturile unor persoane îndrăgostite se schimbă sau evoluează odată cu evoluţia socio-politică a ţării?

Da, romantismele sunt dependente de contextul socio-politic. Fără să fiu nostalgic, în comunism lumea era mai liniştită material. Nici nu puteai să visezi la prea multe. Aşa că nici sentimentele nu implicau atâtea calcule materiale. Mai degrabă conta situaţia profesională.

Uite, mi-am întrebat studenţii dacă nu le-ar plăcea o societate real comunistă, nu oligarhia care a fost la noi, unde fiecare să primească lucruri după necesităţi. Au fost îngroziţi. Pentru că fiecare visează să aibă vilă şi Mercedes. Or, în condiţiile astea, cât romantism mai încape în lumea noastră? Romantism, romantism, dar căsnicia e pe bani, nene!

Este România, cu precădere, o ţară prolifică pentru un prozator? Atât din punctul de vedere al alegerii subiectelor ţintă, cât şi al perceperii lor de către public, de către editori?

Sigur că este un teren prolific, dacă ştii să vezi şi să asculţi, dacă traversezi medii diverse. Pentru că aici nu te loveşti de ipocrita political correctitude. Poţi critica, abera, spune trăsnăi după pofta inimii. În Occident nu e aşa de simplu. Poţi fi autentic doar la tine acasă, de unul singur, altfel sfârşeşti la tribunal. Îmi aduc aminte de cazul celor de la Guns n’ Roses, târâţi prin tribunale din cauza mesajului din cântecul One in a million. Nu ai voie să spui „nigger”, „paki” sau să te legi de imigranţi. În realitate, însă, ura este maximă, iar când ipocrizia găseşte supape de relaxare, iese război civil. Aşa se face că romanele româneşti au condiţii să fie spumoase, fără limite. Că nu prea se profită de asta, e o altă poveste. Şi tocmai pentru că nu se profită decât grosolan, în poveşti neinteresante, plate, publicul a fugit înspre romanele străine. Asta şi din cauză că sunt promovaţi autorii greoi sau excesiv de voilenţi, fără imaginaţie şi gust pentru parafrază. În concluzie, romanul românesc este sublim, dar nu are cititori.

Cât de realist e acest roman pentru tine şi care sunt limitele hilarităţii pe care le pot atinge subiectele abordate în “Pe mâna femeilor”?

Realismul meu nu e unul descriptiv, întrucât asta ar fi plictisitor. Hilaritatea, însă, e susţinută permanent de tristeţe, pentru că nu poţi râde de prostie fără să realizezi că prostia distruge frumuseţea creaţiei. Prostia despre care tratează romanele mele este una multiplă, prezentă inclusiv la oamenii foarte citiţi. Acuma limitele hilarităţii le aşează fiecare, în funcţie de simţul umorului. Ştiu o grămadă de oameni care-mi reproşează aşezarea în ecuaţie comică a acţiunii. Ei vor romane de analiză, bine construite, cu personaje dezvoltate etc. Mai precis, o doză sporită de mimesis. Dar repet, mie mimesis-ul mi se pare plictisitor. Pe de altă parte, îmi pare rău pentru cititorii care aşteaptă reverii sau procese intelectuale feroce. Nu vreau să încurajez uitarea de sine şi lectura compensatorie. Mă îngreţoşează bălăceala în fericiri ieftine, contrafăcute. Asta e lumea pe care am făurit-o noi, la care contribuim fără să gândim prea mult, deci să ne-o asumăm şi să o…criticăm.

Se pot contura teorii, se pot crea scenarii pornind de la lumea văzută de tine, pentru nişte fiinţe inocente, vis a vis de România?

Nu sunt sigur că pricep bine întrebarea. Dacă spui pentru nişte fiinţe inocente faţă de România, e ca şi cum ne-am iluziona că trăim într-o ţară aparte. De fapt, toţi suntem deja în America. Lumea văzută de mine tânjeşte după tâmpenii, uită că suntem muritori şi că nu o să ne continuăm viaţa prin copiii noştri. Că deci ar trebui să ne împlinim ca fiinţe spirituale, nu ca manageri sau avocaţi. Aşadar, pentru inocenţii aceia de care spuneai, scenariul ar putea fi unul atractiv – un fel de „România, ţara tuturor posibilităţilor, noua Americă a secolului 21, acum, când puterea mondială este China”.

Cât de influenţat ai fost tu de perioada de dinainte de `89? Câte amintiri şi câte lucruri povestite de alţii s-au amestecat în firul tău mnezic?

Păi am fost groaznic de influenţat! Paradoxal, era o lume mai liberă, deşi mă irita teribil să mi se vorbească de făurirea omului nou şi de încadrarea în câmpul muncii, acolo unde are ţara nevoie de tine, nu unde vrei tu. Şi na, am sărit în capitalism, am scăpat de dracu’ şi am dat de mă-sa! Hiperspecializare, golire de substanţă umană etc.

Mai folosesc şi amintirile mele în firul mnezic, însă foarte des pe ale altora. Uneori aud o frază trăsnită care-mi rămîne înfiptă în memorie şi e uluitor să văd cum apare exact la momentul când scriu ceva. Se amestecă amintirile relatate de unii cu vorbele zise de alţii. Şi din mixtura asta iese, sper eu, un spectacol.

Cum ai trata, acum, un regret existenţial?

Dacă e vorba cum l-aş trata într-un roman, ţi-am spus deja: l-aş trata spectaculos. Ori intens. De meteahna asta n-am cum să scap. Nu pot apărea în faţa oamenilor smiorcăindu-mă sau povestind chestii plate sau greoaie. E treabă de orgoliu asta.

Număr de vizualizări :2880


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro