“Viaţa preschimbată” de Alexandru Ovidiu Vintilă

apr. 4th, 2011 | By | Category: Agenda de carte

La Editura Timpul a apărut volumul “Viaţa preschimbată” de Alexandru Ovidiu Vintilă. Poetul este un textualist citit, cu lecţiile bine învăţate, cu o doză de nebunie pe care, când nu îi vine, o mimează cu graţie. El coboară din Mazilescu şi din Turcea. Se pricepe să folosească, asemeni marelui Virgil, verbe fără prestigiu poetic şi peisaje insalubre […] pentru a crea imagini şi înscenări stranii.” (Horia Gârbea)

„Traducerea, respectiv interpretarea unui poem este tentativa, niciodată finalizată cu adevărat, de a capta inexprimabilul, mai exact, de a-l face posibil şi asta ca o etapă a refracţiei constitutivă receptării, anticipată de alta, aceea a procesului de creaţie. Cu atât mai mult cu cât, de la miezonoptice.tradiţia rupturii (2008) poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă e depare de a intra în graţiile cititorului obişnuit cu artificiile, clasicizate sau nu, ale discursului liric. În plus, o temă fundamentală, obsesivă – preeminenţa morţii sinelui pliată pe dispariţia tatălui – face ca asumarea Bibliotecii ca spaţiu referenţial să fie mai selectivă faţă de ceea ce întâlnim, de pildă, în cartea lui koch (2009). În limbajul aflat parcă pe muchia de cuţit a dezarticulării, epifaniile neantului, pornind de la exerga extrasă din Virgil Mazilescu („şi nu mai am inimă”) transformă falia, ruptura biografică într-una abisală : „şi din sângele tatălui/ chip din chipul patriei/ epifanie a tatălui între mare/ şi cer o insulă care/ pluteşte între o lume/ şi alta şi-n tăietură/ ca un/ izvor contorsionat /sângele meu (parte din patria mea) ; aceeaşi falie, notată aproape eliptic („trestii uscate, o apă curgătoare/ sânge nici începând nici încetând !” – moartea din privirea mortului)- circumscrie zona tragicului absolut, lipsit de resurecţie. Ne aflăm la cota zero sub soarele opac şi la apa acheron cu modificarea de sens a inflexiunilor de sursă religioasă : „nu lăsa nimic să mai respire/ pe lângă ea pre toţi ea călca/ nici nu se-nchina zăcea/ în suflare aşa fără suflare (moartea rea). Pefacerea dramatică a sinelui identitar (mêmété) într-un sine discontinuu (ipseité) e punctată în rebelul psalm către mine : „mă voi invoca/ mă voi răpi mie însumi/ din sinele meu cel/ mai cuminte”, ca să ajungă într-o stază interstiţială, acolo unde „sângele curge în suflet/ şi sufletul în sânge/ şi tot aşa”. Memoria, în mod paradoxal premonitorie, scurtcircuitează starea prezentă, astfel că poemul în dezvoltări de fapt entropice este vertebrat totuşi de ritmuri sincopate. De aici, tonul fals enunţiativ, senzaţia de unic poem, fragmentat probabil şi din raţiuni de respiro, invitînd în acelaşi timp la o lectură tabulară sui-generis (e amintit undeva Ezra Pound), afină cu receptarea spaţiului plastic şi la care suntem trimişi adesea. Universul urban destructurat prin lentilă postbacoviană şi căruia i se transcrie disperarea (nu şi vitalitatea compensatoare a originarului) este raportabil – prin puterea de absorbţie a neatului – la poemele lui Aurel Pantea din Negru pe negru bunăoară.  Sub povara durerii aproape universalizată confesiunea lirică se precipită la gâtuitura clepsidrei. În consecinţă, cele trei cicluri – Presimţiri, Aparenta lor linişte şi Tatăl meu viu şi tatăl meu mort – egalizează, suprapun în realitate momentele canonizate de tragedia clasică, respectiv, Premoniţia, Predestinarea şi Finalul. Sumativ vorbind, poemul recuză postura transcendentală a destinului. De astă dată moira se găseşte în fiinţa omului contemporan, puternic prezentificat dar purtând cocoaşa trecutului din care face parte, iată, şi tatăl. Un posibil exemplu ce esenţializează această stare poate fi întâlnit la ex-bucovineanul Paul Celan. Ultimul vers al poemului Grosse, Gluhende Wolburg din volumul Attemwade, tradus aproximativ – „Lumea nu mai există şi eu cu spatele trebuie să te duc” – trimite la constatarea amară că, prin obligativitatea unui legatum înscris în genă, cel rămas în viaţă poartă „cu spatele” suferinţa, integrală şi extrapolată dincolo de Celălalt. Or, Viaţa preschimbată gramaticalizează această postură, indiferent că navigăm îmbrăcaţi „cu scurta albastră a lui gellu (naum – n.ns.) pe umeri” prin poemul care nu se termină niciodată sau aflaţi la capătul drumului, memorabil prin apelul la un anamnesis cu finalitate purificatoare : „am aţipit la marginea unei păduri/ dintotdeauna la umbra ei/ păsări colorate la marginea drumului/ văi şi izvoare peisaje cu pomi/ cîteodată pe alocuri plouă //  eu scriu despre culegătorii/ de mentă sălbatică şi muzica/ monotonă din asfinţit când ai urcat/ coama muntelui statuile de piatră/ încremenite piveau lumea/ era frumos noi ne iubeam// în zori/  caii noştri îşi luau zborul ruginiţi/ ne-am oprit în tăcere am/ băut puţină apă am aprins focul/ am înteţit liniştea”. Intertextualizării, adesea excesivă, i se preferă, salutar, epura cu tot riscul stereotipiilor la nivelul motivelor ( şarpele galben, tramvaiul, pluvialul ş.a.) sau al expresiilor forţate („un cer intestinal metalic” ş.a.). Menţinerea discursului liric la aceeaşi tensiune favorizează de obicei sintagmele iterative, absorbite însă treptat pe traseul dintre psalm către mine şi psalmii tăcuţi, autumnali, când „coaja subţire a zilei lent/ se va sparge”. Viaţa preschimbată reconfirmă un poet cu tăietură personală, autoscopic până la capilarele fiinţei şi care nu-şi reprimă totuşi, în cămaşa morţii din finalul volumului, adaosul cu tentă oraculară : „nenumită e cartea pe care o vei deschide/ şi o vei închide palmele ţi-s pline de sânge/ şi nimic nu-i de temut tuturor ne va păsa/ odată şi-odată de moarte” . (Mircea Muthu)

Alexandru Ovidiu Vintilă (n. 26 septembrie 1977, Suceava) este licenţiat în istorie şi filozofie, diplomat în inginerie şi management agroturistic. În prezent este doctorand în ştiinţe socio-umane în cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi şi membru în Comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, secretar general de redacţie al revistei „Bucovina literară” şi membru în colegiul de redacţie al revistei „Scriptum” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava. Până acum a publicat următoarele volume de poezie: „caricatura de cretă”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2003 (Premiul Editurii Cartea Românească la Festivalul – Concurs de poezie „Porni Luceafărul…”, Botoşani, 2002; Premiul pentru debut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, 2004; nominalizat la Premiul pentru debut în poezie al filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor din România, 2004); „miezonoptice. tradiţia rupturii”, Iaşi, Editura Timpul, 2008 (Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei, secţiunea poezie, 2009; un grupaj de poeme din acest volum a obţinut Premiul I în cadrul Concursului „Natale Oggi”, organizat de „Poesia Attiva”, Torino, decembrie 2008); „cartea lui koch”, Timişoara, Editura Brumar, 2009 (Premiul Societăţii Scriitorilor Bucovineni, secţiunea poezie, 2010). Un grupaj de poeme care face parte din prezentul volum a obţinut Premiul pentru poezie Octavian Goga, Ciucea – Cluj Napoca, 2010. De asemenea, autorul are în pregătire la Editura Tracus Arte din Bucureşti, o carte intitulată „Demersul dialogic. Semne ale unei experienţe a înţelegerii”.

Număr de vizualizări :1501


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro