Colocviul Naţional de Critică: „Strălucirea şi suferinţele criticii de întâmpinare”

mart. 28th, 2011 | By | Category: Eveniment

Miercuri, 30 martie 2011, între orele 9:30-15:00, la Primăria Sectorului 2 din Bucureşti va avea loc Colocviul Naţional de Critică al ASB, organizat de Uniunea Scriitorilor din România – Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, cu sprijinul Primăriei Sectorului 2, Bucureşti. Tema colocviului: „Strălucirea şi suferinţele criticii de întâmpinare”. La eveniment participă critici de la ASB şi filialele USR din ţară. Proiectul este coordonat de Horia Gârbea (preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi Radu Voinescu (membru al Secţiei de Critică a ASB, director al revistei „Diagonale”). Moderator: Gabriel Dimisianu, preşedintele Secţiei de Critică a ASB.

AgenţiadeCarte vă prezintă, în exclusivitate, argumentul criticului literar Radu Voinescu  la tema Colocviului Naţional de Critică:

“Pe la începutul anilor ’90, câţiva critici tineri vehiculau ideea că n-o să mai asistăm la apariţia în reviste a cronicii de întâmpinare, cronică literară, cum i se spune în mod obişnuit. Mi s-a părut încă de atunci hazardată o asemenea opinie. Critica devenise o instituţie în cultura română – aşa cum era ea, pe atunci, această cultură, cu toate problemele născute din dirijismul socialist – şi, se ştie, instituţiile nu mor atât de repede. Se adaptează, îşi modifică formele, dar supravieţuiesc chiar şi schimbărilor de orânduire, cum era şi cea la care încercăm noi înşine să ne adaptăm. În cel mai rău caz, pot intra în agonie, dar o agonie care ţine mai degrabă de durata lungă a istoriei.

Este adevărat şi că în acea epocă apărea prea puţină literatură originală, mai mult traduceri şi reeditari; jurnalele recuperate ale unor scriitori, ale unor intelectuali deveniseră atracţia principală a pieţei de carte autohtonă. Revistele se chinuiau să păstreze rubricile de cronică literară şi o făceau fie cu preţul acceptării unor cronici la cărţi pentru care altădată nu ar fi acordat nici cea mai mică atenţie, fie încredinţând rubricile de critică literară unor studenţi entuziaşti ori, în situaţia cea mai fericită, acordând credit unor autori de beletristică nevoiţi să facă pe cronicarii, în absenţa din paginile revistelor a criticilor „de meserie”, atraşi, în mare parte a lor, spre alte orizonturi.

Dar intrarea în joc a scriitorilor înşişi era primul semn că nu poate să dispară critica de întâmpinare.

În fine, era greu de crezut – chiar în acel timp în care surprizele se ţineau lanţ, în care vedeam cum, practic, se putea întâmpla orice – că vor dispărea atât de preţuitele pagini de critică literară din reviste, pagini care adesea erau primele citite.

Desigur, recitind azi acele foiletoane, chiar aparţinând unor condeie reputate în materie de critică, nu poţi să nu observi aerul lor prăfuit, un anume ton naiv, precaritatea mijloacelor cu care se încerca depăşirea handicapului creat de lipsa de informaţie la zi, de distanţa faţă de ceea ce se întâmpla efectiv în literaturile considerate importante şi aşa mai departe. Dar tonul lor amatoristic te înduioşează, pentru că îţi dai seama că, şi în acele condiţii, atât cât se putea, critica îşi făcea datoria.

Nu mai punem la socoteală că mai bine de cincisprezece ani s-a deplâns în fel şi chip – chiar în intervenţii publicate în reviste – retragerea din arena criticii de întâmpinare a celor două condeie care au dominat anii ’80: Nicolae Manolescu şi Eugen Simion. Nicolae Manolescu s-a exprimat, într-un editorial din „România literara”, cât se poate de elogios la adresa criticilor tineri, afirmând că ei scriu sau scriau mai bine decât cei din generaţia sa la vârsta afirmării. Dar autoritatea acestor două instanţe a fost atât de mare, încât nimeni nu a părut a observa valoarea veritabilă a noilor veniţi în aria comentariului literar, nostalgia manifestându-se în continuare. Prestigiul acesta, întemeiat atunci, este încă puternic şi astăzi – printre motive, dincolo de calităţile mai presus de orice discuţie ale celor doi critici şi istorici literari, se află, fără doar şi poate, prestigiul însuşi al criticii de întâmpinare, ca gen – astfel încât unii nici nu par a observa că e pe cale să se formeze, dacă nu s-a format deja, un nou binom critic, atât doar că publicul nu mai e la fel de numeros, cu consecinţele de rigoare.

Încet-încet, în toţi aceşti peste douăzeci de ani, critica literară a început să-şi revină şi pare azi mai înfloritoare decât oricând. Cei doi tineri critici care tind să ia locul predecesorilor încearcă să se evidenţieze într-o pleiadă de foarte buni comentatori, revistele din provincie întreţinând rubrici de cronică de întâmpinare de un nivel remarcabil.

Critica de întâmpinare se află – poate că aceasta e condiţia ei esenţială, dar în momentul de faţă cu atât mai apăsat, parcă – într-o poziţie duala. Pe de-o parte, este intens valorizată. Editurile îi caută pe criticii de profesie pentru a le încredinţa exemplarele de protocol în vederea semnalării în reviste şi mai ales pentru a obţine cronici. Autorii fac şi ei acelaşi lucru, ba, în dorinţa de a avea cronici cu orice preţ, sunt dispuşi să apeleze la nume mai puţin cunoscute, la reviste mai obscure, căutând în fel şi chip să provoace scrierea unor cronici despre cărţile lor. Nu e mai puţin adevărat că adesea, în viziunea unora dintre autori, aceste cronici trebuie să fie neapărat texte encomiastice la adresa celui care semnează cartea. Iar asta nu în baza mecanismului care construieşte sinecdoca, ci în virtutea nevoii de recunoaştere. Pentru a provoca scrierea unei cronici la o carte a lor nou apărută, unii scriitori sunt în stare să se dedea la tot felul de tertipuri – nici nu pare a conta că e la mijloc un mecanism de autoiluzionare –, mici stratageme pe care criticii de profesie le cunosc foarte bine. Când nu se întâmpla aşa, când autorul nu beneficiază de acest tribut adus vanităţii lui, reproşurile la adresa criticii de întâmpinare încep să curgă.

Critica din periodice are azi un concurent extrem de serios – după unele păreri, chiar periculos – în rubricile de prezentare de carte de la televiziune sau din cotidianele ori tabloidele mai importante. Editurile preferă adeseori ca o carte să apară trei secunde pe ecran în locul comentariilor aplicate din periodice. E o viziune care poate îşi are raţiunile ei. În acest context, mi se pare că Radioul public face o notă aparte, îndeosebi canalul Radio România Cultural acordând spaţii generoase discuţiilor despre cărţi sau chiar cronicilor literare transmise de la microfon.

Sunt multe reproşuri care se aduc criticii de întâmpinare în diferite luări de poziţie, în scris sau doar în conversaţii între literaţi. Se vorbeşte despre insuficienta experienţă de lectură a unora dintre cei care scriu cronici şi recenzii. Despre incompetenţa sau lipsa de gust a altora. Adeseori sunt puse la îndoială verdictele, atunci când sunt date verdicte, pentru că nemulţumiri se îndreaptă şi către neglijarea rolului de instanţă valorizatoare a criticii de întâmpinare. Prilej de inamiciţii, de polemici nu întotdeauna bine motivate ideatic, ocazii de a plăti poliţe.

Pe de altă parte, acuzaţii se aduc chiar din partea – culmea! –, a unor cronicari. Un reputat critic de întâmpinare îşi anunţase participarea la acest colocviu cu o comunicare având titlul „Critica de întâmpinare nu există”. E o altă temă mecanismul acesta de negare a propriului obiect de activitate.

Numeroase date ale realităţii vieţii noastre literare arată cât este de respectată instituţia cronicii de întâmpinare. Se recunoaşte mai puţin cu voce tare, dar, de la poziţia de autoritate în materie de evaluare a cărţilor – de la nivelul lui de expertiză, cum s-ar zice în noul limbaj de lemn – criticul literar poate trece relativ uşor la o impresionantă poziţie de putere în viaţa literară. Nu puţine cariere s-au fondat pe această putere, chiar transferându-i efectele în alte domenii, de la funcţii politice, la altele, în administraţia publică, în ministere, în diplomaţie, în organizaţii nonguvernamentale etc. Sunt critici literari care s-au folosit conştient de trambulina pe care o reprezenta poziţia câstigată în viaţa literară, glisând de aici în viaţa publică, construindu-şi relaţii utile şi aşa mai departe. Poate greşesc, dar am câteodată sentimentul că aceia care se plâng de marginalizarea scriitorului în societatea noastră contemporană sunt tocmai dintre aceia care nu au avut norocul sau nu au stăpânit în suficientă măsură abilitatea de a-şi transfera poziţia din lumea literelor în viaţa socială, aşa cum şi-ar fi dorit. Am putea să îi înţelegem, într-un fel, pe aceştia; există cazuri în care se poate spune că un critic de întâmpinare sacrifică gloria pentru putere.

Dar să nu ne îndepărtam prea tare de subiect! Ce i se reproşează azi criticii de întâmpinare? Aşa încât un important scriitor contemporan să scrie o întreagă carte intitulata Trădarea criticii? Încerc, în cele ce urmează, o sinteză, cât se poate de concisă, a celor înregistrate în ultimii ani în presa literară, în diverse dezbateri sau luări de atitudine, fără a aranja argumentele într-o ierarhie. Un reproş împărtăşit de foarte mulţi literaţi, dar şi de cititori obişnuiţi, se referă la superficialitatea unor analize. Mulţi nu ezită să îi acuze, pe bună dreptate, pe respectivii cronicari că nu au parcurs integral textele despre care scriu sau că le-au citit doar pe diagonală. Se mai vorbeşte şi de parţialitate sau de partizanat. Există edituri favorizate, sunt autori preferaţi, deşi volumele pe care le semnează sunt mediocre, avem autori propulsaţi după principiile promovării bunurilor de consum şi ale impunerii vedetelor şi mai puţin sau deloc ţinând cont de criteriul valorii. Lipsa de criterii a unor cronicari este şi ea săritoare în ochi, câteodată, ca şi o anumită cecitate, legată de acceptarea doar a creaţiilor unui grup din care criticul face parte sau ar vrea să facă parte. Moda îl vrăjeşte, adesea, nepermis de mult pe criticul român contemporan, ea mergând – cum altfel!? – mână în mână cu snobismul.

În conexiune cu aceasta, dar şi cu poziţia de putere despre care vorbeam mai înainte, unii critici literari manifestă o incredibilă apetenţă pentru jocul politic la nivelul breslei şi chiar aptitudini nebănuite pentru politicianism. De aici, o doză destul de vizibilă de intoleranţă, răsfrântă nu doar asupra scrisului celor din tabăra sau taberele adverse, ci şi asupra persoanelor. Uităm, cu alte cuvinte, să criticăm „cartea, iar nu persoana”. Or, aceasta contravine flagrant principiului de obiectivitate care se atribuie îndeobşte exerciţiului critic, ca şi statutului de judecător imparţial pe care idealul social îl asociază criticului. Neîncrederea în actul critic vine adeseori şi de aici. Un apriorism păgubitor se face simţit şi din partea unor condeie critice, dar şi din partea celor care parcurg cronicile literare, mulţi abandonându-se în mod obişnuit exerciţiului de a detecta de partea cui este cel care scrie, ce urmăreşte, pe cine susţine, ce editură îi oferă apariţiile ei cele mai bune, mai scumpe şi mai greu de procurat pentru buzunarul unui critic aflat mai mereu într-o condiţie financiară modestă sau precară?

Ce se mai acuză? Impresionismul, calofilia (din ce în ce mai puţin, e adevărat), concurenţa făcută scrisului artistic sau, din contră, limbajul prea specializat, creditarea oarecum „în alb” a vedetelor lumii literare, centrarea pe scriitorii din Capitală în detrimentul celor care trăiesc în alte oraşe, prea marele respect faţă de vechile ierarhii (vechiul „canon”, altfel spus) şi prea puţin interes pentru cele noi, angajarea în sistemul de marketing al editurilor atunci când e vorba de promovarea unor scriitori care trebuie „să se vândă” şi cedarea teritoriului sacrosanct al judecăţii de valoarea principiilor de piaţă etc.

Nemulţumiri vin şi dinspre partea celor care văd un mare pericol la adresa criticii de întâmpinare – iar acesta este un argument peremptoriu pentru poziţia de vedetă a cronicii, pentru respectul de care se bucură, indiferent de variatele tribulaţii şi rătăciri – în proliferarea rubricilor de prezentare, care au tangenţă mai mult cu publicitatea decât cu informarea, mai mult cu comerţul decât cu judecata de valoare. Cu toate că şi la acest capitol nu lipsesc opiniile tranşante în defavoarea cărţilor slabe.

Şi dacă vorbim de valoare, sau de evaluare, am înregistrat, nu o dată, nemulţumiri îndreptate împotriva lipsei verdictului, ca să spun aşa, la finalul unor cronici literare (mă rog, plasarea acestuia e o chestiune de tehnică a scrisului). Competenţa evaluatorilor este şi ea, poate, de pus în discuţie mai cu seamă în legătura cu deţinătorii de rubrici de la unele reviste pe care în genere lea socotim mai puţin importante – nu avem cum să le ignorăm; ele există, îşi fac efectul în zone de mai mare sau mai restrânsă audienţă, local sau regional – sau cu criticii de ocazie, pentru că există şi din aceştia.

De luat aminte de aici este, cred, şi adevărul că nu ne citim doar între noi şi că, în majoritatea lor – cu bemoli necesari–, cititorii nespecializaţi nu sunt chiar atât de naivi. Ar fi bine să plecăm întotdeauna de la ideea că scriem pentru un cititor inteligent şi avizat. Însuşi faptul de a scrie aşa ne formează, ne educă publicul. Asta dacă dorim să ne îndeplinim misiunea.

Până la urmă, că vrem sau că nu vrem, ajungem la ideile de vocaţie şi de misiune atunci când ne referim la critica de întâmpinare şi cred că asta s-a putut citi printre rânduri, până acum, chiar şi din inventarierea, nici pe departe exhaustivă, a motivelor de nemulţumire, pe care, de altfel, nu le împărtăşesc în totalitate. Dar tocmai nemulţumirile acestea – şi altele, pe care sunt convins că participanţii la colocviu le vor analiza mai bine decât o pot face eu – ne determină să ne gândim că există un orizont de aşteptare în ceea ce priveşte critica de întâmpinare.

În fine, dar nu în ultimul rând, criticii tineri lasă uneori să se ghicească o anumită aversiune faţă de cei consacraţi. La aceştia din urmă fenomenul se manifestă invers: de teamă să nu-şi piardă poziţia de autoritate, acordă credit în exces unor critici tineri încă nepregătiţi pentru meserie sau de-a dreptul neformaţi din punctul de vedere al studiilor şi al experienţei de lectură şi de scris. Şi, bineînţeles, unor autori tineri, numai pentru că sunt tineri. Deşi este esenţialmente un fenomen care ţine de sociologie, el afectează şi nivelul criticii.

Văd critica de întâmpinare ca pe o temă cu numeroase faţete, extrem de generoasă ca arie de cercetare. Ea poate fi oricând abordată, fie fragmentar, fie ca întreg, în cadrul unor proiecte de cercetare, al unor lucrări de nivel academic, care să investigheze istoria genului, răspândirea, interferenţele, relaţia cu viaţa literară (dimensiunea sociologică, aşadar), curentele, psihologiile şi temperamentele (Da! Este aproape de neimaginat dimensiunea acestei arii ce ar presupune laboratoare ultramoderne, abordări multidisciplinare şi minţi neconvenţionale, dotate cu ceea ce psihologii numesc gândire divergentă), criticilor din diferite orientări, influenţa cronicarilor asupra pieţei de carte, asupra istoriografiei literare, legătura cu alte domenii – politica, învăţământ, istoria mentalităţilor, studiile culturale. Poate nu ar fi lipsit de interes să se gândească cineva la organizarea sistematică a unor cursuri speciale de critică aplicată, aşa cum se organizează cursuri de „creative writing”. Deşi parcă am auzit vorbindu-se de iniţiative răzleţe în materie, nu am văzut şi rezultatele.

Dacă vorbim despre obiecţiile împotriva criticii de întâmpinare, nu e lipsit de interes să abordam, fie şi pe un spaţiu mai restrâns, dificultăţile acestei profesii. Cititul cărţilor nu este, pentru cel care îşi asumă aceasta, neapărat o „plăcută zabavă”, aşa cum este pentru ceilalţi. Un cititor obişnuit, „de plăcere”, îşi poate permite să dea la o parte o carte mai aridă, mai „aţoasă”, un roman pe care îl găseşte prea stufos, cu prea multe planuri intersectate, cu prea multe „voci”, prea sofisticat sau doar pe alocuri realizat. Poate să-şi petreacă timpul doar în compania capodoperelor. Este un lux pe care criticul de întâmpinare nu şi-l poate permite decât arareori. El trebuie să parcurgă şi destule cărţi care nu sunt neapărat izbutite, aşadar, pentru criticul de meserie principiul datoriei se plasează înaintea principiului plăcerii.

Deşi scrisul său presupune şi o anumită dimensiune artistică, ştim că un critic literar nu-şi poate îngădui să scrie doar la inspiraţie, numai în momentele când muza îl vizitează. Este nevoit să îşi facă timp pentru a citi cărţile (timpul de lectură este un consum pe care mai toată lumea pare să-l ignore şi în primul rând scriitorii care fac presiuni pe lângă criticii literari, pe lângă şefii de reviste ca să se scrie despre ei), să reflecteze, să ia note, să citească numeroase alte surse colaterale, să se informeze cu privire la biografia şi la bibliografia autorului, să înţeleagă lucruri cu care ceilalţi nu simt nevoia să-şi bată capul, să compare argumente, situaţii, teme, motive, să identifice referinţe, să descifreze un limbaj poate inovativ, să coaguleze un proiect de discurs şi, în final, să scrie, cu tot ce presupune acest travaliu. Totul contra cronometru, pentru că rubrica trebuie asigurată ritmic, punctual, ceea ce implică efort intelectual, renunţări, sacrificii, un sacrificiu fiind şi acela al abandonării sine die a propriilor proiecte de scris pentru a se ocupa de scrisul şi de promovarea cărţilor în care crede. Cărţi ale altora. Şi toate acestea în condiţiile în care criticul face asta în afara ocupaţiei din care trebuie să-şi asigure mijloacele de trai, în condiţiile în care munca sa de critic nu este remunerată decât, eventual, cu echivalentul a două cartele de metrou. Însă, fără critica de întâmpinare cum am şti care sunt capodoperele cu care să ne ocupăm timpul pentru lectură?

Am propus aceasă temă pentru întâlnirea noastră întrucât mi se pare că, în pofida reproşurilor despre care am amintit mai sus, a nemulţumirilor, în ciuda imposturii sau a politicianismului care se fac simţite uneori în comportamentul unora – slavă Domnului, puţini! – dintre cei din meseria noastră, avem o critică de un foarte bun nivel. Şi, dacă acceptăm această afirmaţie, ca adevărată, consecinţa logică ar putea fi aceea că ideea referitoare la imaturitatea culturii noastre merită cel puţin să fie repusă în discuţie.

De asemenea, poate că a sosit momentul să ne gândim că o seamă de critici literari din generaţii diferite, de la publicaţii aflate uneori în concurenţă, intelectuali profesând orientări opuse, ar putea să depăşească divergenţele care îi situează câteodată în polemică sau cel puţin pe poziţii adverse în scris şi ar putea să se întâlnească în aceeaşi încăpere pentru a se apleca, profesionist, cu spirit ştiinţific, cu fair play, asupra unor chestiuni de teorie şi de practică a profesiei. Probleme care ne preocupă, în egală măsură, pe toţi, mai presus de controverse şi de rivalităţi.

Critica literară este, cel puţin deocamdată, importantă pentru cultura română, iar… criticile care i se aduc vin, cu siguranţă, şi din locul privilegiat pe care scriitorii şi publicul i-l acordă. Sper că multe dintre cele spuse până aici sunt argumente ca pe drept cuvânt.”

Radu Voinescu

Notă: Nu mi se pare de prisos să precizez că opiniile de mai sus aparţin strict celui care semnează aici şi nu implică în nici un fel poziţia Secţiei de Critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti sau a ASB în întregul său. Aş fi bucuros dacă textul acesta ar fi receptat ca un pretext satisfăcător pentru discuţii.

Parteneri media: „Luceafărul de dimineaţă”, „România literară”, „Diagonale”, Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, TVR Cultural.

Număr de vizualizări :1370


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro