“Alice nu ştie să moară” de Gheorghe Truţă

mart. 7th, 2011 | By | Category: Agenda de carte

La Editura Aius a apărut volumul “Alice nu ştie să moară” de Gheorghe Truţă.

„Dramatizarea este, fără îndoială, o cenuşăreasă în Dramaturgie. Pe drept sau pe nedrept e de discutat. În general se dramatizează basme, dar şi romane, uneori chiar cicluri de poezie, iar, mai nou, tot mai des, jurnale. În principiu se poate dramatiza orice. Ceea ce, încă, nu se dramatizează e teatrul însuşi. Asta la vedere, explicit, pentru că, în fapt, regia spectacolului din teatrul contemporan procedează la dramatizarea aproape a oricărui text dramaturgic. Regizorul nu mai pune în scenă o piesă de teatru originală, ci un colaj din ea, în care el intervine după bunul plac, procedeu şi rezultat care se cheamă simplu: dramatizare. Şi asta se întâmplă, fără sfială, începând cu piese de Shakespeare, până la ultimul autor contemporan. Aşadar, dramatizarea este, din start, o specie minimă de teatru, considerată chiar din marginea cea mai de jos a speciei. Prevalenţa textului dramatizat e indubitabilă. Şi, până la un anumit punct, firească. Dramatizatorul este socotit un simplu inginer de text, singura lui contribuţie artistică fiind aceea de a „aranja” replici, dialoguri, frânturi de text deja existent, într-un nou agregat dramaturgic numit generic dramatizare. În definitiv, menirea dramatizatorului este de a transforma în replici şi în mici indicaţii de regie şi scenografie – elemente cel mai adesea ignorate de regizor şi scenograf în demersul spectacolului teatral – un material preexistent, îndeobşte narativ. Astfel, doza de creativitate a dramatizatorului e inerent minimă, doar cu rolul unui antrenor de bob care trebuie să alerge pe marginea pistei doar pentru a încuraja concurentul şi a pune în evidenţă, mental, un traseu deja implacabil. Recunoaşterea artistic-moral-materială în cazul autorului de dramatizări e pe măsură: pe afişul spectacolului numele lui e întotdeauna scris cu litere mici, undeva într-un colţ… Lucrurile stau cu totul altfel atunci când se dramatizează memorii, în speţă jurnale. În mod clasic, real şi profesionist un Jurnal nu se poate dramatiza. Chiar şi pentru faptul că, în genere, unui Jurnal îi lipseşte o structură narativă, uneori chiar şi cea poetică, în sens metafizic. Un Jurnal e un puzzle de sentimente, impresii, frânturi de viaţă notate narativ sau doar sugerate în registru afectiv. Neavând o structură bine definită, narativă, poetică ori măcar afectivă, dramaturgic vorbind, un Jurnal este un teren cu nisipuri mişcătoare. O încăpere cu oglinzi paralele, suprapuse rareori ortodiagonal. Astfel, trecerea de la structura de Jurnal la cea de Teatru devine superfluă: e ca şi cum ai vrea să decantezi palincă din suc de dovleac! Unii chiar au impresia că reuşesc… Bineînţeles, am văzut puse în scenă dramatizări de Jurnale făcute într-un mod grosier: o citire, chiar în ritm cronologic, a unor pasaje din Jurnal sub forma unui monolog de două ceasuri, singura contribuţie a dramatizatorului fiind aceea a juxtapunerii oarecum logice, în ritmul unor idei, şi o „tăiere” în textul-obiect cât de cât personală. Sau, într-un caz „creativ-superior”, vechiul truc teatral cu o perdea ce flutură, sugerând un „dincolo” şi un „dincoace”, jocul umbrelor cu prezentul… De fapt, în cazul dramatizării unui Jurnal, registrul e din start sărac, limitele profesional-artistice sunt limitate, luând forme, prin forţare, uneori groteşti… Soluţia optimă pentru trecerea necesară de la Jurnal la piesa de teatru rămâne transcenderea universului limitat al unei simple dramatizări spre o specie nouă de teatru, aflată pe un palier structural-calitativ net superior dramatizării, specie pe care am defini-o generic şi doar provizoriu, drept Teatru biografic. Noua structură e o speţă dramaturgică de sine stătătoare, cu nimic mai prejos decât piesa aşa-zis „originală”. Asta pentru că dependenţa ei de textul-obiect e minimă, autorul de teatru biografic nu doar manevrează porţiuni de text deja existent, ci este un creator legitim. Nu vreau să teoretizez bazele necesare ale Teatrului biografic. Vreau doar să reliefez existenţa unui asemenea gen de teatru cu care m-am întâlnit, în mod concret, în trei dintre piesele pe care le-am scris şi care mi s-au părut, prin consistenţă, dar şi prin greutăţile redactării unui asemenea text, că se ridică la un nivel mult superior simplei dramatizări. Simpla clasare în perimetrul Teatrului biografic nu e un argument al calităţii, dar, cum ar spune I.D. Sîrbu, unul dintre protagoniştii pieselor mele, un text din Teatrul biografic poate fi suspectat oricând de „omisiune de facil”. E doar o constatare personală, dar aş prefera să scriu cinci piese cu subiect „liber” în locul uneia de teatru biografic… În primul rând, piesa de teatru biografic trebuie să aibă o idee-primă, narativ-poetică, o metaforă teatrală care să asigure nu doar convenţia teatrală inerentă, ca în cazul piesei cu subiect „liber”, dar să fie suficient de puternică, suplă şi credibilă cât să susţină tot eşafodajul, necesar, pe care secvenţele de Jurnal să se poată „agăţa” nu doar firesc, ci fructuos. O metaforă sau o alegorie teatrală venită din interiorul Jurnalului, dar nu neapărat: important e ca ea să fie din proximitatea calitativă a protago¬nistului, din spectrul lui cultural-afectiv, care să-i propulseze şi să-i susţină o imagine consistentă, interogativă, mereu pulsatilă în prim-planul piesei. Ceea ce, la o simplă dramatizare, e doar un deziderat asimptotic, doar în cazuri fericite un pretext, la teatrul biografic devine o structură de rezistenţă de care se vor „prinde”, ulterior, celelalte personaje. Pentru că ideea-primă poate rămâne doar la stadiul de schelet dacă nu e „umplută” artistic de alte personaje. Şi, un lucru important, nu doar personaje-referent (altă racilă a teatrului în general contemporan…), ci personaje-actanţi. Drumul de la monolog la dialog este în teatru, şi nu doar în cel biografic, chiar drumul ascendent spre calitate… E calea de la grosier la complex, de la confecţie la Artă… Pe scurt, în speţa dată, e şi drumul de la dramatizare la teatrul biografic. Aşadar, într-o structură omogenă, celelalte personaje „prinse „de ideea-primă „ţes” în jurul protagonistului pânza fină de păianjen care dă suflu, „carne” acestuia din urmă, căruia, în cele din urmă, tot demersul drama¬turgic, dar şi al spectacolului, îi este subordonat. Pentru că teatrul biografic are un obiectiv prim şi ultim: acela de a ţese, pentru o oră şi jumătate-două, pe scândura scenei, iluzia, spectrul unei personalităţi, în a-l „lumina” şi re-crea teatral într-o imagine, în parte ştiută, în parte reinventată, care, până mai ieri, nu exista decât în amintiri orale ori în paginile închise ale unei cărţi. Gradul în care un text dramaturgic e o dramatizare, teatru biografic ori piesă cu subiect „liber” variază într-o scară aproximativă căreia cu greu îi pot fi stabilite margini cuantificabile. Şi, cu atât mai puţin, unităţi de măsură. Astfel, noi asociem teatrul biografic cu jurnalul, ca un echivalent literar, şi ca obiect artistic predilect, însă în marja teatrului biografic, în limite interşanjabile, pot fi trecute şi alte texte, de la cele contemporane, cum ar fi „Mansarda la Paris cu vedere spre moarte” de Matei Vişniec, până la un „Richard al III-lea” de W. Shakespeare. Teatrul biografic îşi poate revendica orice structură dramaturgică în care apare personajul-personalitate, cu alura sa simbolic-singulară, dar şi cu alaiul, explicit sau nu, de personaje-adjuvante. Căci, în cele din urmă, toate rigorile teatrului biografic sunt implicit şi rigori calitative ale teatrului în general. Pentru că teatrul biografic n-a fost inventat nici azi, nici acum sau aici: el există, cu regulile lui nescrise, de la Shakespeare încoace. Dacă nu şi mai demult!”, a scris autorul.

Număr de vizualizări :1201


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro