Realitatea vieţii lui Dorin Tudoran, din cercul intim, al familiei şi al prietenilor apropiaţi, până la cele social-instituţionale, este filată şi disecată, interpretată corect şi relivrată schimonosit; iar de la un punct încolo, împinsă tot mai decis spre cadrul acestui Dosar al său ce creşte şi tot creşte. Viaţa unui om confiscată şi, practic, făcută una cu D.U.I.: iată ecuaţia pe care o reproiectează acum Tudoran, prin titlul şocant Eu, fiul lor. Nu numai că gesturile şi spusele scriitorului sunt înregistrate şi arhivate; dar ceea ce i se întâmplă în România socialistă începe să se suprapună cu ceea ce i s-a pregătit în spaţiul decizional al triadei Partid-Securitate-Miliţie.
Va fi într-adevăr tot mai izolat în lumea literară românească. Patru ani după îndepărtarea lui de la „Luceafărul”, nu are încă un loc de muncă şi trăieşte din salariul de profesoară de şcoală generală al soţiei: mereu ameninţată, şi ea, că-şi va pierde postul. Tentativele de umilire alternează cu încercările de disciplinare, îmblânzire a acestui ins „impulsiv pe un fond total negativist”, „coleric şi influenţabil” (dar, vai!, nu de către ei), „element turbulent şi nemulţumit”, „semnalat cu manifestări negative”. Acţiunile lui „sunt calificate de numeroşi oameni de litere ca incompatibile cu calitatea de scriitor”; ele pot „să genereze multe neplăceri întregii obşti”. Din aceste formulări mai noi reiese, pe lângă operaţiunea implicată până-n măduvă a Securităţii, distanţa progresiv creată între scriitor şi mediul său firesc. Tudoran trebuia să devină un paria. Prin metode specifice, se obţin dezbinarea cu „elementul cel mai apropiat de obiectiv” şi „răcirea relaţiilor”; se încearcă „temperarea şi influenţarea pozitivă” prin utilizarea unor legături „din anturajul obiectivului”; se urmăresc şi se reuşesc diverse dezinformări, prin „crearea de suspiciuni de neloialitate”; e încercată „influenţarea pozitivă” a soţiei. Este folosită „tactica tăcerii”: deşi Dorin Tudoran se află – supravieţuieşte – în România socialistă, nu s-a exilat (încă), numele îi e scos din articolele de presă şi din sumarul cărţilor.
Absolut îngrozitor, omeneşte vorbind, mi se pare faptul că, strângând cercul în jurul lui Tudoran, Securitatea a utilizat cele mai bune surse ale sale. Iar cele mai bune surse ale sale, în cazul de faţă, sunt prietenii apropiaţi ai scriitorului: sursa „ZAHARIA” a U.M. 0544, „faţă de care obiectivul are încredere”, şi „legăturile sale apropiate”, „NIC”, „DANDU” şi „DALTON”. Alături de acestea, o sursă de prim ordin „a unităţii noastre”, care nu dă informări în scris, precum plevuşca, ci „semnalează” ce trebuie cui trebuie, o sursă aşadar „de încredere, verificată” (şi niciodată numită) oferă informaţii la prima mână despre Dorin Tudoran, cu care vorbeşte şi se întâlneşte des. Această sursă de lux îl influenţează în sensul dorit de Securitate: „Conform instructajului sursa a acţionat pentru a-l descuraja şi tempera”. Şi încă puţintică răbdare: „Rugăm ca datele de mai sus – se scrie în finalul documentului U.M. 0544 din 10 aprilie 1985 – să fie exploatate cu maximum de atenţie pentru a se evita desconspirarea sursei. Informaţia a fost transmisă şi U.M. 0800/S” (p. 472).
El am văzut cine este şi ce-i poate pielea. Ei, să admitem rece că n-au lucrat chiar rău. Dar cine sunteţi voi, prieteni apropiaţi încă nedeconspiraţi ai lui Dorin Tudoran, „ZAHARIA”, „NIC”, „DANDU” şi „DALTON”? Şi cine eşti tu, curajosule fără nume conspirativ şi-atât de bine protejat în continuare, care de dragul U.M. 0544 (CIE) – ţi-ai trădat fratele?
Daniel Cristea-Enache
* Dorin Tudoran, Eu, fiul lor: dosar de Securitate, ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, postfaţă de Nicolae Manolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 592 p.
