“Timpul pur al călătoriei”

feb. 27th, 2011 | By | Category: Dialogul de carte

Cătălin Pavel a debutat în proză cu volumul “Aproape a şaptea parte din lume”, Editura Humanitas, roman câştigător al Concursului de debut literar UniCredit, ediţia a III-a, 2010, precum şi al Premiului “Tânărul prozator al anului 2010”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, prima ediţie, 2011. Andra Rotaru a dialogat cu autorul despre acest volum, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro.

Personajul Zoran are o relaţie specială cu pielea, şi îngrijirea sa are o semnificaţie deosebită, observând şi înţelegând “materialitatea” sa. În spatele acestui comportament hiperigienic se ascund temeri declanşate de ipostaza sa de călător.

Acest individ, Zoran, e călător de profesie, cetățean al trenului, papiers en ordre, vorba lui Mangeclous, însă știe că se ridică cu greu la înălțimea acestui statut, are nevoie de disciplina perfectă a contemplației și e obsedat că un accident mărunt o să-l deturneze de la ce și-a pus în cap. Știe că deciziile mari depind de detalii prozaice. Ești absolut hotărît să salvezi omenirea, dar nu dacă te rod pantofii. Tipicăreala asta, pusă în serviciul unui quest, e și justă, și ridicolă. După ce Patrocle e ucis, Ahile cheamă la un atac total împotriva troienilor, dar Ulise zice, stai domle, întîi și întîi, o masă zdravănă (Stanford, un clasicist care discută pasajul, îi dă dreptate lui Ulise, zice că are simț practic napoleonic). Nu există dușman mai mare al reveriei decît o mîncărime. Dar cred că mai e ceva –  Z. e într-o căutare compulsivă, continuă, de subrutine prin care să împartă timpul în unități coerente, să-l gospodărească. Neputința asta de a accepta timpul pur al călătoriei, încercarea de a recrea în tren lumea pe care a părăsit-o afară, dorul lui permanent de muzică de pildă, sînt evident semnele eșecului lui în ceea ce face. Cu alte cuvinte, n-are nici un sens să te retragi la mănăstire dacă îți pui internet în chilie.

Cum i s-ar părea viaţa unui călător care ar merge încontinuu cu trenul, orb fiind? Fobiile lui Zoran pot fi fobiile oricărui călător, sau ele sunt agravate de posibilitatea opririi trenului, a sensului întrerupt al călătoriei sale?

Să călătorești orb fiind ar fi probabil esențializarea supremă. Cartea asta însă nu e despre eroism sau despre martiraj, de care sîntem la mii de ani distanță, e despre ceea ce se poate face încă. Z. e într-o lume extrem de simplificată, din care nu se mai poate scoate nimic fără să o anulezi. Cînd ești într-un scaun cu rotile și tot ce vezi de la fereastră e fumul dintr-un coș de fabrică, dacă cineva ți-a luat fumul ăla, te-a omorît. Călătorul nu face nimic, doar vede; scrie și citește mesaje și sare din tren în tren prin Europa. Ca să poată fi singur în continuare are nevoie de aceste instrumente elementare. Ia-i-le, și va fi doar cineva dus la Călimănești-Căciulata, la băi.

Firește că într-o călătorie totală, fobiile sînt totale. Oprirea trenului e de neconceput; ar însemna că trebuie să te sui în lumea de afară, să mergi în ea. Pentru Z., o grevă a căilor ferate ar fi ca și cum s-ar întrerupe curentul în timpul operației. Un călător obișnuit se teme să nu întîrzie, Z. nu vrea decît să întîrzie.

Legătura personajului Zoran cu exteriorul este menţinută prin intermediul scrisorilor electronice. Cât de mult deformează realitatea sa aceste informaţii?

Ce mi se pare dubios la călătoria asta e că ea e legitimată prin dorința de a rupe definitiv cu trecutul, cu lumea adică, dar e și ocazia prin care Z. se apropie mai mult ca oricînd de acest trecut; parcă și oamenii, așa văzuți în „cioburi”, între stații, au mai multă substanță, povești mai închegate. Deci nu mă mir că acceptînd și provocînd mesajele băiatului, al cărui tată nu știe dacă e sau nu, sihăstria feroviară a lui Z. devine la fel de pătimașă ca viața de zi cu zi a celor de pe pămînt. E ca și cum sufletul lui e deschis la două opțiuni, ori independență totală, ori o robie nouă, dar mai acătării.

La fiecare dintre mesajele primite de la Ahar, Zoran se aşteaptă la veşti proaste. Anxietate?

Cred că e teroarea că va fi deodată martorul propriei sale slăbiciuni. Z. trăiește într-un echilibru disperat, într-o lume de elasticitate zero, orice îl poate sfărîma. E vulnerabil într-un singur punct, punctul Ahar, dar pe acolo intră peste el, cum ar veni, propria lui viață, beată, supernervoasă și urlînd la el. De asemenea, proiectul lui, călătoria asta permanentă, nu acceptă prin definiție nici o finalizare, fiind în devenire perpetuă, și deci sub amenințare perpetuă.

Care e motivul pentru care călătorul refuză să se gândească la cele două zile din cei cinci ani de călătorii cu trenul, în care a dormit “pe pământ”?

OK, există și momente în care Z. iese de sub jurisdicția trenului și coboară pe pămînt, atunci cînd lucrurile par a o lua cu totul razna. E poate o întoarcere la viciu la care nu te ferești să recurgi din cînd în cînd ca să fii sigur că „virtutea” ta continuă fie asumată și n-a devenit mecanică (cu T.S.Eliot: virtues are forced upon us by our impudent crimes). Pentru Z. însă coborîrea din tren e cu adevărat un descensus, chestie cu care nu te joci. Lumea asta, de jos, e uimitor de bogată și de colorată, e un maelstrom din care nu știi dacă te mai întorci.

Zilele de duminică, când primeşte scrisorile, sunt pentru Zoran “un fel de mostră deloc reprezentativă din lume”. În această lume în care îşi poate duce existenţa, dar şi în acest “teritoriu necunoscut”, cât de utopică e o astfel de viaţă?

Să aștepți să-ți scrie cineva e al dracu de greu. Z. știe că primește un mesaj o zi din șapte, duminica, și aia e lumea lui în care are dezlegare la propriul lui trecut, ziua în care, încă în miezul călătoriei fiind, leagă nițel trenul la stîlp și începe să gîndească prin mintea lui veche și ruginită și, una peste alta, adevărată, încă tînără și îndrăgostită. Departe de a fi reprezentativă, insula asta a personalității lui e radical diferită de deriva instituționalizată în care trăiește. Nu știu dacă proiectul lui Z. e utopic sau nu, refuzul ăsta total al întîmplărilor pînă cînd sensul a tot ceea ce s-a întîmplat e deslușit. Cum să trăiești mereu în luciditate, dar să fii și inundat de dragoste? De-asta nu am putut în carte să descriu acest proiect ca fiind o soluție, deși mi se pare o încercare destul de bravă.

Care este zona de intimitate care îi mai rămâne lui Zoran, printre atâţia vameşi şi pasageri ocazionali?

Trecutul lui. În timpul călătoriei nu mai ești responsabil cu prezentul. Ce poți să faci? Ești pe drum. Să ajungem acolo și mai vedem, ne ocupăm. Atîta timp cît circulă, ca un electron orbital furios, prin culoarul lui de probabilitate, care e însuși trenul, Z. are ca singură responsabilitate să-și grădinărească trecutul, să pună ordine în arhiva de întîmplări, ca un maniac cu colecția lui. Trecutul îi mobilează tot spațiul și îl face să se simtă zuhause chiar dacă mănîncă numai la vagonul restaurant și face duș numai la vagonul de dormit. Z. trăiește deci într-o intimitate permanentă, fără confort și adesea toxică, de întîmplări europene, într-un trecut în care se varsă acum întîmplările africane ale lui Ahar, ca un prezent împrumutat de la altcineva, venind din Sahara, de la Essouk. Nu-mi dau seama.

Întreruperea şirului scrisorilor electronice pe care tată şi fiu şi le trimit, ar însemna şi pentru unul şi pentru altul un nou început sau, din nefericire, încheierea definitivă a unei relaţii la distanţă?

Aici, chiar mai mult decît la întrebările de adineauri, nu pot să vorbesc pentru personajele „mele”. Aș putea să-mi dau cu părerea, eventual, în calitate de cititor, pentru că am recitit cartea după ce a apărut (foarte mohorît de altfel și gîndindu-mă „prea personal, mult prea personal”). Pentru Zoran nu mai începe nimic. Iar pe Ahar îl văd devenind și el un călător.

Atât Ahar primeşte prin intermediul scrisorilor lui Zoran perspectiva unei lumi noi, necunoscute, cât şi Zoran, schimbul fiind reciproc.

Niciodată nu știi cine dă de fapt mai mult într-o relație. Băiatul nu e nicidecum într-o poziție de inferioritate, Z. îl ascultă cu sfințenie, deși îi răspunde prin tot felul de chestii fandosite. Cu motiv sau fără, ei s-au luat unul pe altul ca repere absolute, pînă și poveștile lor se reflectă una într-alta. Ce e uimitor aici, cred, e că ceea ce ne ține în mișcare poate fi atît de departe de noi.

Număr de vizualizări :2613


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro