“Sunt specialistă în construcţia de enclave”

dec. 5th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

Anca Mizumschi a publicat, de curând, la Editura Humanitas, cel mai recent volum de poeme, intitulat “Versouri”, care încheie un triptic poetic început în anul 2008. “După “Poze cu zimţi” (cartea unei iubiri imposibile) şi “Anca lui Noe” (cartea unei imposibile intimităţi spirituale), “Versouri”-le Ancăi Mizumschi refac „desenul din covor“ al unui traseu poetic foarte special: un portret tombal exact, în care se coagulează opririle periodice ale vieţii, dar mai ales greutatea (şi harul) acesteia.” , a scris Simona Sora. Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre acest volum inedit.

Volumul cel mai recent publicat de tine, “Versouri”, Editura Humanitas, încheie tripticul iniţiat o dată cu volumul “Poze cu zimţi”, Editura Brumar şi continuat cu “Anca lui Noe”, Editura Humanitas. Ce ai descoperit pe parcursul scrierii acestui volum despre tine, despre cei din jurul tău?

Nimic în plus faţă de ceea ce ştiam deja. Eu nu scriu poezie ca să descopăr “ceva”, trăiesc pur şi simplu făcând ceea ce simt. Descoperirea se petrece oricum pentru că  înţeleg  viaţa ca pe o trecere şi o explorare continuă. Scrisul nu e un scop în sine, e doar o parte foarte importantă din mine.

Finalizând acest proiect poetic (tripticul) laşi o cale liberă întregului său „corp” ajuns la maturitate, e pregătit săşi asume şi nefiinţa, precum ciclicitatea fiinţelor vii? Ce va urma?

Mi se pare o întrebare mult prea complicată pentru mine care, folosind o parafrază celebră, am un mecanism al scrisului de tipul “Eu când vreau să scriu, scriu”!  În 2011 urmează două cărţi. Una o să fie o reală surpriză, pentru că e pentru copii.

Ilustrarea volumului îi aparţine artistului Petru Lucaci. În ce mod imaginea îţi reprezintă poemele sau cum s-a creat această alăturare?

Îl cunosc pe Petru Lucaci de foarte mulţi ani. Am fost impresionată profund de” Claroscur-ul” lui şi mi s-a părut că atmosfera se potriveşte foarte bine dramatismului pe care mi-l doream pentru “Versouri” aşa că l-am întrebat dacă nu vrea să ilustrăm volumul cu imagini din “Claroscur”. Petru a acceptat, dar a făcut mult mai mult decât atât, lucru pentru care îi sunt recunoscătoare, a lucrat imaginile ”pe text” adaptându-le. Apoi a urmat munca în echipă cu cei de la Humanitas, nu a fost foarte uşor, pentru că acest tip de volum presupune o anumită  calitate a tiparului şi imaginii, atenţie crescută la detalii… dacă până la urmă s-a apropiat de ideea de carte de poezie pe care ne-o doream, cred că a meritat toată munca uriaşă care se ascunde în spatele unei cărţi.

Poemul “Moartea dintr-un lemn” pare o răstignire proprie, pentru binele celorlalţi din jurul tău.

“Moartea dintr-un lemn” este poemul central într-o carte care aproape nu are poeme centrale. Există cel puţin zece poezii care pot ocupa formal acest loc, dacă ţinem cu orice preţ. Eu cred că “Versouri” e un singur poem. Sigur că temele tripticului sunt destul de transparente,  “Poze cu zimţi” e un cântec al iubirii, cântecul unei femei îndrăgostite, “Anca lui Noe” este construită în jurul relaţiei cu Dumnezeu şi “ Versouri” poate fi privită ca un cântec al morţii aparente sau, mai degrabă, al lumii din spatele lumii, al lumilor paralele în care coexistăm în fiecare moment. Din punctul meu de vedere,” Versouri” este cel mai omogen volum din cele trei, lucru pe care evident mi l-am dorit , pentru că voiam să termin pe o pantă ascendentă proiectul meu poetic.

Ai căutat vreodată “partea care nu se potriveşte niciodată cu tine”? Care sunt temerile cele mai acute ale apropierii graniţelor unele de altele, una de alta?

Am căutat-o foarte multă vreme, acum nu mai este cazul, pentru că am învăţat să trăiesc cu ea. Până la urmă, pot spune glumind că viaţa este exerciţiu. Dacă ai norocul să trăieşti suficient de mult, probabil că se termină şi ignoranţa şi furia şi dorinţa şi sfârşeşti prin a te accepta şi a-i accepta pe ceilalţi, cu seninătate. E o formă de înţelepciune sau poate e chiar înţelepciunea în esenţa ei. Temerile? Aceleaşi cred, ca ale tuturor celor care trăiesc azi aici şi gândesc. Asaltul agresivităţii inutile, al ignoranţei, al mitocăniei şi absurdului.  De altfel, cred că eu trăiesc în România într-o enclavă, sunt specialistă în construcţia de enclave, dar aşa trăiesc şi prietenii mei şi oamenii cu care comunic. Singurul lucru pe care mi-l doresc în calitate de purtătoare a unui har, de care sunt conştientă, este ca în enclava construită cu trudă de mine, să se mai adăpostească şi alţii. Scrisul în sine, nu e o mare bucurie, e doar un chin frumos, dar dacă poate produce bucurie altora, atunci, timp de câteva secunde, eşti nemuritor. Cine îşi poate dori mai mult pe planeta asta?

Cât de vie e prezenţa oraşului atunci când scrii?

Foarte vie, sunt profund citadină. Nu am trăit niciodată la ţară, nu am avut bunici la ţară de la care să am amintiri. Oraşul brutal şi murdar şi urât mă securizează, e o junglă, dar e jungla mea.

În “Versouri” se face o trecere de la iubirea mistică şi elementele lumii divine, la iubirea laică şi atributele sale viscerale. Când te simţi mai aproape de una dintre ele?

Sunt foarte puternice amândouă în mine şi coexistă în permanenţă, se filtrează reciproc, ceea ce desigur nu e o fericire pentru că face lucrurile mult mai complicate în viaţa de zi cu zi, dar este un lucru pe care mi-l asum ca şi scrisul.

Crezi în existenţa unui Dumnezeu al judecăţii sau judecării poeţilor?

Mi se pare o iluzie înduioşătoare sau enervantă, depinde de context, să îţi imaginezi că peste două sute de ani numele poeţilor pe care îi văd azi în jurul meu, vor mai fi pomenite de cineva şi asta include şi numele meu, îmi este foarte clar unde îmi este locul. Hai să alegem nişte adolescenţi români şi nişte poeţi români uriaşi peste care nu a trecut nici măcar o sută de ani şi să aflăm câte cărţi de poezie se citesc azi în mod natural – şi vorbesc despre poezia unor titani aici… deci, nu cred într-o judecată universală a poeţilor, cred însă într-o judecată lucidă şi zilnică, acea judecată care face un impostor lucid să îşi recunoască la un moment dat lipsa de talent…ceea ce mi se pare de admirat din tot sufletul şi mă face să îl respect, lucrul pe care nu a reuşit niciodată să îl obţină ca poet!  Din păcate, noi, toţi oamenii, poeţi sau ne-poeţi avem de cele mai multe ori nevoie de un sens în ce facem sau suntem, şi mecanismul acesta generează multe distorsiuni de tip narcisic, de unde apare şi duioşia mea, îi înţeleg, e mecanismul lor de apărare, au nevoie de el. Enervarea mea apare atunci când sunt agresivi şi laşi.

Da, cred într-o judecată a poeţilor, în singura care nu poate fi supusă mistificării, cea interioară.

Număr de vizualizări :2917


One Comment to ““Sunt specialistă în construcţia de enclave””

  1. Canoanele frumusetii spune:

    Nu inteleg a cui e fotografia postata si ce rost are ! Sa fie oare ilustrarea Cartii unei iubiri imposibile ?…

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro