Mâine, 8 iulie 2010, ora 18:30, la Fundaţia Calea Victoriei din Bucureşti are loc dezbaterea “Palatele Bucureştiului şi o poveste în „trend” cu istoria: „high life”, invitat istoricul Adrian Majuru.
Înalta societate a fost întotdeauna o poveste legată de putere şi de export al modelelor. Dar, nouă, celor de azi, ne scapă un amănunt semnificativ. Punctul de plecare. Cum s-a născut de fapt această poveste? Dintr-o necesitate, ar putea fi răspunsul. Este vorba mai degrabă de o atitudine «în trend» cu istoria şi întotdeauna pregătită cu schimbările peisajului. Nu este nimic «glossy» si nici vreo urmă de «glamour».
Vechii greci au definit fundamental această atitudine în trend cu istoria. Dacă nu o mai puteau păstra, atunci nu mai exista high life. Iar punctul de plecare al poveştii dezbătute azi se află chiar în etimologia celui mai uzitat cuvânt, care defineşte înalta societate: aristocraţia. Avem un cuvânt compus din aristos (mai bun, mai înţelept, mai luminat) şi cratos (putere). Aşadar, pentru vechii greci şi întreaga antichitate, era esenţial ca puterea să rămână în mâinile celor mai buni. Când aceşti «mai buni» deveneau «mai răi», societatea se prăbuşea in «kakocraţie» (de la grecescul «kakos», mai rău, mai prost) şi sfârşea în tiranie sau anarhie.
Peste o mie de ani, Franţa aristocratică şi absolutistă a păstrat sintagma «nobleţea care obligă», probabil cea mai discretă şi dificil de cuprins definire a înaltei societăţi. Nobleţea care obligă înseamnă mai multe obligaţii decât drepturi. Când aceia care joacă rolul unei demografii superioare, consideră că deţine mai multe privilegii decât obligaţii, încetează să fie ceea ce grecii defineau prin aristocraţie.
Societatea românească a avut până la 1945-1947 o pătură relativ restrânsă de nobili, care şi-au asumat ierarhia socială, oferind societăţii o mână întinsă în situaţii de criză. O mână care oferea şi nu jefuia. Bijuteriile şi accesoriile vestimentare nu explodau în opulenţă iar gesturile, mersul pe stradă, prezenţele oficiale sau informale în spaţiul public – cum ar fi sălile de operă sau teatru, – se aflau într-un rol secundar. Rolul principal în acest film îl avea întotdeauna societatea.
Înalta societate investea în propria-i spiritualizare, ajutându-i adesea şi pe alţii fără mijloace, cu ajutorul unor accesorii precum contul bancar, vila suplimentară de la şosea – transformată ocazional în cenaclu literar, club pentru artişti, societate filantropică etc. Intrarea în lumea bună a adolescentului se realiza tot cu discreţie, la primul bal, către vîrsta de 15-16 ani, când părinţii îl prezentau rudelor mai îndepărtate, prietenilor de diferite ranguri, apropiaţilor din lumea afacerilor. La rândul lor, adulţii intrau pe scena publică, prin baluri de binefacere, pentru strângerea fondurilor necesare stingerii unor suferinţe cotidiene, în faţa cărora societatea reacţiona cu greutate.
Palatele Bucureştiului – povestea unei lumi dispărute. I-au rămas urmele, strălucitoare accesorii de viaţă cotidiană. Şi pe astfel de urme se reconstruieşte această poveste nu demult apusă.
Adrian Majuru este cercetator la Muzeul Municipiului Bucureşti şi coordonează Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor cărţi despre Bucureşti, precum “Bucureştiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă” (Compania 2003) şi “Bucureşti. Povestea unei geografii umane” (Institutul Cultural Român, 2008). În sfera preocupărilor sale se află şi zona de underground urban. Între alte titluri publicate, amintim aici selectiv “Copilăria la români” (Compania, 2006), “Familia Minovici – univers spiritual” (Institul Cultural Român 2007) şi “Destin valah în ilustraţii şi 101 texticuleţe” (Paralela 45, 2009). În prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbană” şi “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.
