“Scrisul nu e chiar cea mai plăcută îndeletnicire. Scrisul e orgolios şi vorace”

iul. 4th, 2010 | By | Category: Dialogul de carte

În cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2010, Sorin Delaskela şi-a lansat romanul “Noaptea pisicilor lungi”, Editura Brumar. Înainte de acest roman, cititorii putuseră să ia contactul cu “Abisex”, un volum incitant datorită încărcăturii erotice, dar şi cu noul pseudonim al autorului. Despre schimbările şi trecerile prin literatura română, fie cu pseudonim, fie fără, Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, pentru a descoperi mai multe amănunte.

Ai un nou blog de ceva vreme, delaskela.net, cu o tentă deseori socială aş spune. E de vină formaţia universitară?

Blogul îl am de mai bine de doi ani. Şi e deopotrivă un spaţiu de jurnal şi de minim dialog cu ceilalţi, dar şi o platformă de promovare, căci nu am prea multe instrumente sau posibilităţi la îndemână în acest sens, al promovării propriilor texte. Jurnalul reprezintă pentru mine un fel de exerciţiu  – cel mai adesea matinal- de dezmorţire a încheieturilor, vorba Virginiei Woolf. Unul care te menţine în formă şi în preajma scrisului aşa zis serios. Blogul m-a ajutat să-mi promovez romanul Abisex. Prin intermediul lui am difuzat câteva zeci de volume din această carte şi am avut prilejul să cunosc zeci de cititori reali, să le aflu opiniile despre carte, să interacţionez cu mulţi dintre ei. Pot spune că mi-am câştigat cititorii pas cu pas, şi cititori de cea mai bună condiţie, pasionaţi ai lecturii, pretenţioşi. Nu a fost tocmai uşor, asta e ideea.

Tenta socială există în măsura în care notaţiile mele, care sunt de fapt imagini şi meditaţii trasate cel mai adesea în fugă, prind cumva contururile acestei lumi sau exprimă ceva despre lumea în care respir şi de a cărei realitate, incongruenţă şi fascinaţie luăm cu toţii act în clipele noastre de răgaz.

Cred că formaţia mea universitară a încercat să împace cumva apetenţa pentru real,  pentru lămurirea mecanismelor lumii în care mă mişc (sociologia e un mod de a desface prin raţionare imediatul şi de a fi treaz sub acţiunea lui teroristă), dar şi plăcerea orgolioasă pentru abstract (abstrahere), pentru o sustragere reflexivă din lume, care e de fapt filosofia. Căci filosofia ia naştere în margine. Abia distanţa o face posibilă. Nu vezi nimic în fenomen, prins. Vezi doar graţie îndepărtării. Cu alte cuvinte am încercat să împac şi capra  situării în lume şi varza plutirii filosofarde. Nu cred că am reuşit să împac nimic însă. Doar să-mi însuşesc mai bine un mecanism al glisării, al pendulării între o perspectivă şi alta, fără să mă specializez în niciuna. În fond sunt doar un diletant.

Totodată, lucruri aparent banale le transformi în “pastile de proză”. Le vei folosi în volumele viitoare sau sunt jurnale de blog, cu destinaţie virtuală şi atât?

Intenţia nu e de a rămâne doar în virtual, deşi apreciez situaţia, căci mă interesează vizibilitatea, vreau să fiu citit, fie şi fragmentar, fie şi-n fugă. Instituţia cititorului, de care amintea Umberto Eco într-un admirabil eseu, e o realitate ce invită la respect şi precauţie. Nu scrii doar pentru sine, scrii şi pentru celălalt. Solitudinea originară a actului de a scrie e doar prilejul deschiderii ameţitoare spre celălalt, cititorul. Fie că el surfează pe net şi citeşte, fie că deschide o carte. E o mare şi subtilă bătălie pe care oricine scrie azi o dă, neştiut şi nemărturisit, pentru aproprierea cititorului, într-un ev în care sunt tot mai puţini cei din această admirabilă specie.  Dar sunt totuşi un om vechi, abia în formă de carte mă simt mai ok. Blogul e doar un atelier şi o formă de a atrage atenţia, atât cât se poate atrage atenţia.

Cititorii care au parcurs înainte “Abisex”, Editura Brumar, 2007, un roman interzis persoanelor sub 18 ani, “o introspecţie explozivă în tainica lume a femeilor, din perspectiva unui bărbat tânăr, dotat, printre altele, cu o inteligenţă sclipitoare” cum apărea scris în ziarul “Gândul”(2007), la ce să se aştepte citind noul tău roman, “Noaptea pisicilor lungi”, Editura Brumar?

Noaptea pisicilor lungi nu e nicidecum o continuare a Abisex-ului. E mai degrabă un respiro. Nu are percutanţa primului roman, dar nici precipitarea sa cinică. Cartea poate fi privită ca un roman, dar poate fi privită şi doar ca o succesiune de proze. Structura m-a interesat mai puţin decât dorinţa de a da un curs vocilor din mine, dorinţa de a exprima un timp traversat, trăit, asumat. Poate că sensul scrierii unei cărţi e tocmai acela al eliberării de scris, al despovărării şi purificării. Căci altfel cum se explică senzaţia de uşurare a fiinţei atunci când închei un text? Că ne place sau nu să recunoaştem acest lucru, scrisul nu e chiar cea mai plăcută îndelenticire. Scrisul e orgolios şi vorace. El consumă, se hrăneşte cu noi. La ce să se aştepte cititorii? Nu ştiu. Şi nici nu e corect să ştiu. În fond cartea aceasta s-a desprins de mine sau eu de ea. Soarta ei e diferită, dacă are cumva o soartă, şi acest lucru doar cei ce o citesc îl pot preciza, în timp. Andrei Pleşu spunea la un moment dat că e sănătos şi salubru să te desparţi de produsele creaţiei tale, şi eu îl cred. Nu trăiesc niciun extaz vizavi de cărţile mele. Ele sunt bune sau proaste pentru alţii. Pentru mine au fost doar trepte. Dacă am un proiect, dacă am o miză, ea e una strict interioră, continuă, indiferent de expresiile vizibile, terriere. Vreau doar să ajung să văd, în final, unde duc cuvintele, toate cuvintele…Literatura e doar o cale, una dintre căi…

Alex. Ştefănescu era entuziast când vorbea despre “Abisex”, pentru că în literatura română, odată cu tine, apăreau autorii care deţineau “vocaţia cinismului”. Situaţii aparent comune erau descrise de tine cu atâta realism ironic, încât banalul devenea o situaţie de temut. Cum ai început să scrii acel roman? Ce autori te-au influenţat sau au reuşit să te captiveze înainte de scrierea sa?

Eram pasionat de filosofie şi sfidam literatura. Mi se părea un joc secund. O pierdere de vreme. În afara unor metafore şi viziuni poetice literatura nu mă interesa decât ca divertisment. Doar expresia esenţializată mă interesa, căci mă interesa să înţeleg deodată şi definitiv lucrurile. Credeam că pot găsi acolo, în zona filosofiei, o formulă de aur, o summa de definiţii, o viziune care să-mi clarifice lumea. Eram dominat de obsesia că viaţa trebuie înţeleasă şi că dacă ai ceea ce filosofii numesc o weltanschauung acest lucru e unul major, un de atins imperios. Primele mele cărţi (scoase la edituri obscure) sunt de fapt doar nişte caiete de adolescent miop, silabisind şi el în siajul unor Berdiaev, Chestov, Fondane, Nietzsche sau Cioran. Mi le trec la bibliografie, dar nu contez pe ele. Dan C Mihăescu, de exemplu, a scris despre prima mea carte, Animalul confesiv, în Literatura română în postceauşism, (vol lll.Eseistica). Ideea e că la un moment dat m-am întors spre literatură, descoperind, simplu, autori ce exprimă, puternic şi subtil, ceea ce căutam. Am început să scriu literatură atunci când mi-am dat seama că viaţa (lumea, lucrurile) nu trebuie în mod obligatoriu înţeleasă, ci trăită, exprimată, că raţiunea nu e totul, că viaţa nu e un dat pe care să-l poţi prinde într-o definiţie totalitară, ci un fluviu. Că sensul ei e tocmai acolo, în chiar miezul ei incandescent. Am început să scriu Abisex atunci când am reuşit să privesc mai atent în jur şi să observ lucrurile, nuanţele, sunetele, miresmele, oamenii, banalităţile, muzica înceată a lucrurilor şi mecanica anonimă a lumii, articulaţii invizibile ce ne leagă de trecut, felul în care tot ceea ce am fost există în noi, în straturi geologice, vii şi tăcute. De fapt am vrut să scriu un fel de imn. M-au influenţat Miller, Houellebecq, Bukowski, Palahniuck şi Simona Popescu din Exuvii.

Cât de mult contează pentru tine limbajul pe care-l foloseşti, structura unei cărţi pe care începi să o scrii? Care-s primii paşi, de la care porneşti apoi să construieşti o carte?

Mă întreb şi eu dacă limbajul e totul. Arta înseamnă cum, nu ce. Şi eu m-am ghidat multă vreme după această teză a lui Soljeniţân. M-am preocupat mai mult de stil decât de epică. Şi asta pentru că sunt un tip fragmentar, nu un ficţional masiv. Şi atunci când deschid o carte, la lectură, mă interesează limbajul, fraza, impactul ei. Dacă sunetul ei  îmi place, continui. Vreau să fiu sedus, să urmez o naraţiune, să mă ducă undeva. Scrisul meu e o reflexie în oglindă, accentuând pe limbaj, pe capacitatea sa de seducţie. Primii paşi în scris sunt totdeauna de cafea.

Pentru mine scriitor cu adevărat e cel care te absoarbe în viziunea sa. Care te nelinişteşte. Scriind nu fac decât să-mi urmez viziunile sau senzaţiile, să mă las purtat,  manevrat, transfigurat de febra lor. Nu cred că am vrut vreodată să dăruiesc ceva prin scris, vreun înţeles, vreo experienţă, vreo figură interesantă. Am vrut doar să privesc mai atent lucrurile, să merg mai departe, cât mai departe, în adâncul întunecat şi necunoscut al lumii. Scrisul e pentru mine ca o macetă. Îmi despic o cărare prin zidurile vegetale, umede. Văd şi simt lumea tocmai prin aceste lovituri imprecise în stânga şi dreapta, pas după pas.

Ai debutat cu un volum de fragmente filosofice, „Animalul confesiv” (1995), apoi ai mai publicat volume de eseistică fragmentară: „Despre tăcerile lui Dumnezeu” (1997), „Somnul literei” (1999), „Mic jurnal împotriva maturităţii” (2002). De abia de la “Abisex” ai semnat cu pseudonimul Sorin Delaskela. Cum s-a produs trecerea de la eseistul cu un nume deja consolidat în lumea literară, la cel al redebutantului, cu pseudonim?

Trecerea nu a fost simplă. Fragmentele filosofice au avut pentru mine un rol formator, autoeducativ. Doar că pur şi simplu la un moment dat mi-am dat seama că  voiam să exprim mai bine şi mai puternic tot ceea ce m-a trăit, şi doar literatura poate îngădui acest lucru, filosofia, cu rigorile ei, nu. Omul în carne şi oase rămâne cel mai adesea neexprimat de filosofie. Am avut însă o pauză de câţiva ani. Nu m-am aruncat brusc înspre literatură. Am aşteptat să se aşeze lucrurile în mine. Abia apoi am scris un roman. Pseudonimul e un fel de omagiu adus cartierului în care m-am născut. M-am obişnuit cu el. Am vrut să disociez, să separ lucrurile, temele, de aceea am ales un pseudonim pentru roman. Pur şi simplu vechile teme şi vechiul discurs nu aveau de a face cu noul discurs, cu literatura.

Când simţi că debutezi cu adevărat? E debutul mai mult simbolic?

Nu m-am gândit niciodată prea mult la semnificaţii, la simboluri. Desigur că ele există, indiferent dacă tu cauţi să le urmezi, programat, sau nu. Mă gândesc la întrebarea lui Radu Petrescu, din Ocheanul întors: ’’o carte trebuie să demonstreze ceva? ’’ Nu cred că ştiu răspunsul. Poate că nu trebuie să demonstreze nimic. Sunt multe lucruri la care nu am un răspuns limpede. Până la urmă ajungi să te împaci şi cu propriile nelămuriri sau confuzii, îţi dai seama că fac parte din tine sau că le aparţii, aşa cum aparţii şi zonelor de limpezime. Tocmai citesc într-un roman american, Cronicarul sportiv al lui Richard Ford, un posibil răspuns la întrebarea ta: ’’Tot ceea ce ne dorim, în fond, este să ajungem în punctul din care trecutul să nu mai poată spune nimic despre noi şi, de acolo începând, să ne vedem mai departe de existenţa noastră.’’

Ai şi un volum de publicistică: „Discursul diurn”, apărut în 2009 la Editura Eubeea. Înspre ce genuri literare sau publicistice simţi că ai putea să te îndrepţi în viitor, dar încă nu ai făcut-o? De ce?

Volumul de publicistică a fost un moft. Am zis că ar fi interesant să-mi văd peste ani editorialele. Scriam zi de zi la un cotidian, îmi dădeam cu părerea despre lume şi viaţă. Or ziarele mor a doua zi. Tot efortul acesta minor devine cumva ridicol. Am vrut să scap de acest ridicol al perisabilităţii. Şi să mă amuz peste vremi. Poate a fost şi vanitate, nu ştiu. Acum nu mă tentează cu adevărat decât genul jurnalului, literatura de graniţă, onestitatea ei.

Care a fost cea mai plăcută parte a scrierii volumului “Noaptea pisicilor lungi”?

Cea mai plăcută parte a fost clipa în care am terminat cu volumul. În ultimii doi ani jumătate m-a obsedat cartea aceasta. Am scris foarte greu, intermitent. Alţii ar fi scris 3-4 cărţi în acest interval.

Cum ştii că ai atins o miză pe care ţi-o propuseseşi, după terminarea unei cărţi?

Ştiu că am atins o miză atunci când simt că am atins o anume tăcere interioară, atunci când vocile lăuntrice îşi sting buzele într-un surâs împăcat, aşa cum vezi uneori pe chipul copiilor în somn. La capătul scrisului e chiar liniştea.

Număr de vizualizări :3558


3 Comments to ““Scrisul nu e chiar cea mai plăcută îndeletnicire. Scrisul e orgolios şi vorace””

  1. […] un excelent interviu acordat de Sorin Delaskela Agenţiei de Carte: AICI! ore […]

  2. […] Citiţi un excelent interviu acordat de Sorin Delaskela Agenţiei de Carte: AICI! […]

  3. […] Citiţi un excelent interviu acordat de Sorin Delaskela Agenţiei de Carte: AICI! […]

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro