“România va fi o ţară meritocratică cândva, când s-o potcovi puricele cu nouăş’nouă de ocale de fier şi o zbura până la cer”

iul. 25th, 2010 | By | Category: Studioul de carte

Andra Rotaru a dialogat cu Radu Pavel Gheo, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre “Noapte bună, copii!”, cel mai recent roman publicat de Radu Pavel Gheo la Editura Polirom. Ne este înfăţişată, astfel, o lume de Dincolo, în contrast cu o Românie unde ierarhizările şi diferenţele sunt pe cât de iluzorii şi ilogice, pe atât de dureroase, prin ochii personajului Marius, un posibil prototip al emigrantului, reîntors în ţară după o lungă perioadă.

În cel mai recent roman al tău, “Noapte bună, copii!”, Editura Polirom, în multe dintre pasaje apar căţeii vagabonzi, hămesiţi, lăţoşi, neîngrijiţi. Sunt un simbol al României şi neglijenţei faţă de patrupede, al dezinteresului faţă de proximitate, un mesaj subliminal al egolatrismului unui anumit tip de locuitor al ţării? Imaginea lor devine şi un prim contact şocant al celor veniţi de peste graniţă cu meleagurile acestea, avertinzându-i…

Faţă de câinii vagabonzi am o slăbiciune fără finalitate: mă înduioşează, dar asta nu mă face să îi iau acasă. Scuza mea ar fi că în apartamentul nostru, în care Alina şi cu mine am ajuns să ne lovim de teancuri de cărţi, de scaune şi alte obiecte şi obiecţele, abia avem loc noi doi. Dar simbolismul lor e – şi mă bucur că e – mai degrabă în mintea cititorului. Eu am încercat să construiesc o imagine cât mai veridică a lumii noastre, fără să încarc cartea cu prea multe detalii, ci alegându-le pe cele mai pregnante. Iar câinii vagabonzi, pe care nu i-am văzut patrulând pe stradă nici la Beograd, nici la Viena, nici la Budapesta, mi s-au părut o marcă locală foarte bună. Un brand de ţară, dacă vrei.

Dar nu toţi câinii din roman sunt vagabonzi. Câinii copilăriei sunt ai casei, ai unei case anume. Şi Bolohan cel moldovean, şi Pufi cel bănăţean. Îşi au rostul lor acolo, în lumea satului. La oraş e altceva, ştii. Deşi nici câinii oraşului nu sunt sută la sută vagabonzi. Se aciuază şi ei pe unde pot. Mulţi sunt cîini de instituţii. Oricum, cartea nu e despre ei. Dar, cum ziceam, dau culoare locală. Şi, când şi când, da, îşi au rolul lor în poveste. Oameni şi câini.

Personajele romanului ştiu bine care-s ierarhiile locale, deşi sunt conştiente că acestea sunt absolut ilogice: cei mai prost priviţi sunt sătenii, apoi orăşenii şi cei din Capitală. Cu toate acestea, occidentalii îi întrec pe toţi, chiar dacă vin dintr-un sat din Germania de 200 de locuitori sau din metropola pariziană. Este această ierarhizare geografică o trăsătură pur românească?

Nu, sigur că nu. Bineînţeles că în Occident diferenţele dintre sat şi oraş sunt mult mai reduse, dar ele există. Şi o ierarhizare a spaţiilor e inevitabilă. Sunt convins că un parizian, de exemplu, se consideră superior locuitorilor din orăşelele franţuzeşti. Şi fiecare cetăţean din fiecare ţară a lumii are propria ierarhizare. De multe ori ierarhizările astea sunt o reflexie a gradului de civilizaţie (după model occidental), dar aici intră în joc şi mulţi factori subiectivi. Pentru americani Europa e un tărâm ambiguu: model de civilizaţie şi rafinament şi, în acelaşi timp, spaţiu al decadenţei. Cam ca în romanele lui Henry James.

În esenţă, e vorba de subordonarea periferiei faţă de centru. Iar satele sunt şi au fost mereu periferie. Există un model de ascensiune socială universal: sat-orăşel-oraş-metropolă. Nu-i totuna să trăieşti în Topeka (Kansas) sau în New York, în Adunaţii-Copăceni sau în Bucureşti, în Congo sau în Ungaria. Ierarhizările de genul ăsta, fie ele şi incorecte politic, le face toată lumea. Cîţi parizieni vor fi emigrat oare în Libia? Şi câţi libieni în Paris?

Deşi personajul Marius e un bărbat destul de versat, un afacerist ce locuieşte de 10 ani în USA, obiceiurile românilor pe care-i întâlneşte după atâta timp par cu mult înrăite faţă de cum ar fi crezut că vor evolua atât manierele lor cât şi societatea românească. Marius poate reprezenta un prototip al celui plecat peste hotare, care, întorcându-se, îşi dă seama, o dată în plus, de motivele pentru care a plecat?

“Versat” în Statele Unite nu înseamnă nimic pentru şmecheraşul român. Am văzut asta şi când am fost acolo, pe viu. Din punctul acesta de vedere, un american mediu (sau un emigrant educat acolo – fiindcă Marius pleacă din România pe la douăzeci de ani şi se formează social în SUA) – e mult mai moral, mai onest şi mai naiv decât un român mediu.

Şi e aşa cum zici: când şi când Marius conştientizează lucrul acesta, că a plecat dintr-o lume mai păcătoasă şi a ajuns într-una mai bună, în care a reuşit mai bine decât ar fi făcut-o în România. Oricine pleacă de tânăr în State şi revine după mai mulţi ani s-ar putea să simtă la fel. România e o ţară veselă şi tristă, agitată şi ineficientă, dar morală, corectă, meritocratică nu. N-a fost niciodată. Va fi cândva, când s-o potcovi puricele cu nouăş’nouă de ocale de fier şi o zbura până la cer. Acum, mâine, peste zece ani nu.

În ultima vreme se vorbeşte mult şi se scrie mult despre motivele care-i determină pe românii care au cunoscut un oarecare succes în străinătate, să revină în ţară. Personajul Marius a avut o bază reală, te-ai inspirat dintr-un anumit tip de personaj real, revenit pe meleagurile natale?

Nu, Marius, emigrantul de succes în State, nu a avut un corespondent real. Eventual mai mulţi. E exponentul unei categorii de imigranţi care ajung să ducă o viaţă normală acolo şi, când revin aici, descoperă (adică vreau eu să descopere, ca, prin ochii lui, să descopere şi cititorii) din ce fel de lume a plecat. De altfel, el se întoarce în ţară pentru că e trimis de firma lui, ca să încheie o afacere în România, fiindcă părea omul cel mai potrivit. Practica asta e obişnuită la marile corporaţii în cazul contractelor externe: de ce să nu trimiţi un om care ştie locurile, limba şi obiceiurile?

Sigur, Marius profită de ocazie ca să facă un lucru pe care îl fac mulţi români reveniţi temporar în ţară: să îşi etaleze Chevroletul Corvette, un simbol foarte vizibil al reuşitei în viaţă, şi – din cu totul alte motive şi sub alte impulsuri, pe care nu le destăinui aici – să se răzbune pentru o oroare petrecută cu paisprezece ani în urmă, când el şi cu prietenii lui au fost prinşi de grăniceri pe când voiau să fugă în Iugoslavia şi de-acolo în Statele Unite. Dar cred că, dacă n-ar fi fost trimis cu sarcini de serviciu, Marius nu ar mai fi revenit în România. Deşi ce ştiu eu? Marius e doar personajul meu. Dincolo de asta are libertate deplină.

Volumul începe cu un capitol ce stă sub semnul unei magii, a unor pribegi făcători de bine, care aparent sunt răufăcători dar, de fapt, ei sunt anonimii care nu au nevoie de laudele celor din jur. Iar oamenii, la fel de ilogic, judecă potrivit faptelor pe care le văd sau le probează. Ar putea povestirile, romanele (de ficţiune sau nu) în care totul pare la un moment dat posibil, să redeschidă un filon aproape pierdut, iar oamenii să creadă mai mult, că totul e posibil?

Totul este posibil. Sigur că e. Dacă o carte reuşeşte să întărească ideea asta, cu atât mai bine. Iar dacă o face cartea mea, mă bucur. Fiindcă totul, absolut totul e posibil. Într-un fel sau altul.

Ar putea personajul Marius să fie plasat într-un alt tip de societate şi să rămână la fel de individualizat? Cadrele în care el se conturează ca personaj sunt date şi de interacţiunile sale cu tâlhari, bădărani, prostituate ad hoc ş.a.

Toţi avem de-a lungul vieţii contacte cu multe soiuri de oameni. În literatură însă personajele se întâlnesc şi interacţionează cu cine vrea autorul. E un gest tiranic, de demiurg, la care e greu să renunţi. Gândeşte-te, de exemplu, că lumea aceea a pornografiei şi a traficului de droguri e una cu care Marius are contacte doar tangenţial, din pricina prietenilor săi. Iar în biografia sa imaginară ea reprezintă doar câteva luni, hai să zic un an de viaţă. Din 1991 până în 2000 el e un onest agent de vânzări al unei firme de computere şi nimic nu sugerează că ar avea vreun contact mai dubios. Dar asta e: pentru miza romanului acel an, primul an petrecut de Marius în State, în care a cunoscut un alt fel de lume, e mult mai important decât normalitatea unei vieţi de cetăţean obişnuit, cum ar fi putut el să fie de fapt. Restul se subînţelege. Evenimentele excepţionale declanşează excepţionalul. E tautologic, dar aici e cu atât mai adevărat. Anormalitatea acelui mediu e vinovat pentru anormalitatea viitoare, cea a acţiunilor lui Marius din România. Dar totul pleacă de la anormalitatea acelei nopţi de pe graniţa cu Iugoslavia din 1986.

Şi uite cum am început să-mi analizez critic romanul! Mai bine mă opresc.

La prima încercare de emigrare, în `86, Marius şi prietenii vorbeau mult despre ţările învecinate, care deveneau “Dincolo”- pe care-l pronunţau cu o voce joasă. Pentru aceşti adolescenţi, “Dincolo” e la sârbi. E un tip de emigrare adolescentin, care aduce o notă distinctă volumului. Ai căutat un anumit tip de comportament căruia să i se potrivească o anumită vârstă, un anumit fapt de viaţă grav care să fie trăit în plinătatea sa? Tinereţea personajelor aduce şi un plus de inconştienţă şi farmec unor situaţii serioase, de oameni mari.

I-am folosit pe cei patru prieteni, cu obsesia lor pentru Dincolo, pentru America, fiindcă era o obsesie comună românilor din acea vreme. Cei care încercau să fugă peste graniţă erau oameni de toate vârstele – mă rog, aproape, fiindcă n-am auzit niciodată de vreun “infractor” de optzeci de ani prins pe fâşie. Aşa erau numiţi, ştii, în limbajul grănicerilor? Infractori. Cu un singur sens în contextul dat. Ce au specific cei patru este o anumită naivitate, naivitatea vârstei, dar care nu excludea neapărat o fugă reuşită. Am avut prieteni ori cunoscuţi de vârsta celor patru care au făcut exact asta: au fugit peste graniţă, au ajuns în Iugoslavia, apoi în lagăr şi, în fine, în Occident. De obicei în Germania, fiindcă oamenii din zona mea aveau adesea rude sau cunoscuţi acolo. Dar şi în Statele Unite, desigur. Şi în Australia – am un unchi care a fugit împreună cu soţia la începutul lui decembrie 1989 şi revoluţia din decembrie i-a prins în lagăr, în Iugoslavia. Doar că ei n-au avut încredere în viitorul luminos al ţării şi nu s-au întors după 22 decembrie, ci au continuat demersurile de emigrare.

Atât construcţia cărţii cât şi limbajul par să nu aibă nici o scăpare. În cât timp ai finalizat-o şi care au fost cele mai dificile momente ale scrierii ei?

De scris am scris la ea aproape patru ani. Trei ani şi vreo nouă-zece luni. Doar că înainte de asta am mai avut vreo… doi ani, cred, în care am conceput, rafinat şi rotunjit subiectul, cu toate poveştile lui, în aşa fel încât totul să se lege şi să se potrivească. Am făcut un plan pe hârtie. Am socotit totul. Am construit biografiile personajelor principale, cu înfăţişare, zile de naştere, ticuri verbale sau de alt gen, plus multe altele. Am calculat zilele în care se petrece o poveste sau alta, în aşa fel încât să se potrivească bine. Flash-back-urile în anii de dinainte de revoluţie şi în copilăria personajelor, apoi revenirile în prezentul anului 2000. Totul trebuia să se potrivească, să nu apară neconcordanţe în timp.

Mi-a luat mult şi descrierea Americii – a Los Angeles-ului. Străzi, plaje, clădiri, autostrăzi. Trebuiau să fie “de acolo”. Şi mai sunt sute de detalii pe care nu le mai ştiam. De exemplu, banii folosiţi în anul 2000: bancnotele, monedele. Valoarea de schimb, preţurile. OK, sunt amănunte, dar contează. Cel puţin pentru mine au contat. Iar asta încă a fost uşor. Mersul poveştii şi logica evoluţiei personajelor, astea au fost cele mai greu de realizat.

Dar n-am avut povara doar pe umerii mei. Am fost ajutat. Spre norocul meu. Fiecare capitol, ba chiar fiecare bucată de poveste au fost citite pe măsură ce le scriam de Alina, soţia mea. Ea le citea, iar eu aşteptam cu sufletul la gură, ca să văd ce zice. Când obiecta la vreun pasaj sau vreo întâmplare, mă luam la harţă cu ea şi apoi făceam cum îmi zicea. La sfârşit a recitit, săraca, toată cartea, de la cap la coadă, o dată şi încă o dată şi încă o dată.

Şi a mai fost şi Luciat, bloggeriţa cu cel mai bun blog cultural de la noi – azi, din păcate, defunct. Am întrebat-o dacă n-ar vrea să citească romanul, iar ea mi-a zis că da. Aşa că i-am expediat cartea, ea a citit-o (i-a plăcut şi asta m-a încurajat: îi plăcuse Alinei şi acum îi plăcea şi ei!), mi-a sugerat şi ea unele schimbări sau precizări şi, lucrul cel mai important, mi-a sugerat titlul.

După terminarea unei cărţi, care a fost cea mai lungă perioadă de “refacere intelectuală” Care sunt primele semne că această perioadă s-a terminat şi ai iar puterea să scrii?

Vezi, până la volumul anterior, Numele mierlei, nu m-am prea gândit la asta. Poate şi fiindcă celelalte cărţi s-au făcut cumva din mers. Nu le înşir acum pe toate, dar, de exemplu, Adio, adio, patria mea… a fost scrisă capitol cu capitol cât am fost în State şi, concomitent, a apărut ca un fel de serial în două publicaţii ieşene: în cotidianul Lumea ieşeanului şi în revista Timpul. (Cel care mi-a sugerat să îmi scriu impresiile şi să îmi descriu evoluţia acolo, în State, a fost de altfel un coleg din redacţia de la Timpul, poetul şi jurnalistul Michael Astner.) Aşadar, cartea s-a făcut singură, fără ca eu să-mi dau seama.

După ce a apărut Numele mierlei, m-am simţit într-adevăr istovit. Asta deşi o mare parte din texte apăruseră deja în Noua literatură, în Timpul, în alte reviste. Câteva însă au fost scrise special pentru volum, pentru a rotunji ansamblul de “cincizeci de clipuri vesele şi triste”. Mi-au trebuit o vară şi un concediu ca să îmi revin.

Acum treaba e mai serioasă. Când am pus punctul final la roman – şi gândeşte-te că încheiam în 2010 ceva ce începuse în 2006 –, am simţit că gata, atâta am putut şi că n-o să mai scriu proză multă-multă vreme. De fapt după ce am terminat cartea, adică după ce s-a terminat şi cu redactarea, cândva prin martie, m-am îmbolnăvit, ca şi cum abia atunci organismul şi-ar fi dat voie să cadă. Am avut o gripă urâtă, apoi alte complicaţii – pe scurt, am dus boala după mine vreo două luni. Iar proză, ficţiune, nu am mai scris de atunci încoace. Mai scriu scurte eseuri ici şi colo – rubrica săptămânală de la Suplimentul de cultură, la care ţin tare mult, rubrica lunară din Orizont –, dar asta e cu totul altceva.

Îndrăznesc să zic că acum, după patru luni, au apărut şi primele semne de recuperare: am început să mă gândesc ce aş putea scrie. Dar nu scriu, încă nu pot să scriu. Poate că pare o fandoseală, însă nu e. N-am mai scris niciodată ceva atât de masiv şi de complex ca Noapte bună, copii! şi simt că sunt stors de idei, de personaje, de cuvinte, de tot. Poate după concediu o să pot răspunde mai optimist, dar deocamdată am încă impresia că n-o să mai pot scrie niciodată, fiindcă oricum n-am cum să scriu o carte mai bună ca asta. Şi că mi-am terminat toate ideile odată cu ea. Logica îmi spune că nu-i aşa, dar ce legătură are inspiraţia cu logica?

Număr de vizualizări :1227


Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro