“Să nu dea Domnul scriitorului cât real poate duce….”

iun. 27th, 2010 | By | Category: Studioul de carte

Radu Vancu este binecunoscut celor ce citesc poezie, cel mai recent volum al său, “Monstrul fericit”, Editura Cartier (2009), fiind foarte bine receptat de critica literară şi de cititori. Totodată, blogul pe care îl întreţine cuprinde secţiuni diverse şi, mai ales, poemele din ciclul “Sebastian în vis”, poeme ce au avut deja mare trecere în rândul admiratorilor săi. Despre experienţa scrierii acestui manuscris  şi despre alte aspecte ale poeziei române actuale, Andra Rotaru a dialogat cu Radu Vancu, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Ai avut vreo tendinţă „literară” nespecifică copilăriei, care să-i fi îngrijorat pe ai tăi? Vreo fixaţie pe anumite basme sau personaje din poveştile pentru copii?

Adevărul e că am descoperit târziu recitirea, am obişnuit multă vreme, cred că până prin liceu, dacă nu şi după aceea, să citesc o singură dată orice carte, împrumutând cât mai multe posibil deodată şi dându-le gata în două-trei zile. Mizam, pe vremea aia, pe rapiditatea lecturii şi pe memoria relativ bună. (Azi citesc cât pot mai lent, iar memoria… ah, să lăsăm.)  Aşa că n-am făcut fixaţie pe vreun personaj anume, eram mai degrabă un cititor de tip Don Juan decât un cititor Tristan.

Care a fost primul poem învăţat pe e rost şi în ce circumstanţe?

Oho, în ce precambrian al memoriei vrei să mă afunzi… Am început să citesc pe la patru ani, ţin minte şi acum o ediţie ilustrată din „Vestitorii primăverii”, pe hârtie gălbuie, de sugestie chinezească, la fel ca desenele (astea din urmă-s adaosuri ale minţii livreşti de acum, bineînţeles), aşa că se prea poate să fi fost vreun pastel de acolo. Sau se poate să fi fost vreo rugăciune de-a bunicii mele materne, Îngerelul sau cea al cărei nume nu-l ştiu nici azi, dar spune ceva de genul: „Doamne, Doamne, ceresc Tată, / Tu al nostru Tată eşti / Şi pe toate cele bune / Numai tu le împlineşti. // Doamne, Doamne, ceresc Tată, /  Noi pe tine te rugăm / Lumineaz-a noastră minte / Lucruri bune să-nvăţăm”. Îmi aduc aminte că pronunţam „Doamne, Doamne, Cerestate”, credeam că-i un fel de apelativ de superlativă nobleţe de genul „majestate”. Da, aş zice că asta-i prima poezie pe care memoria mea o poate reconstitui.

Acum, tată fiind, cum te împaci cu poeziile ptr. cei mici? Ce lucruri ascunse ai găsit în poemele de genul acesta, matur fiind, care să te pună pe gânduri?

Deocamdată sunt la faza cântecelelor. E, în aşa-numita Cutiuţă muzicală, un text care relamente mă îngrozeşte, o culme a sadismului, despre un motan care se însoară, şi naratorul povesteşte cu o satisfacţie malignă cum, din cauza celor opt pisoi rezultaţi din mariaj, e nevoit să caute prin gunoaie, iar apoi e călcat de o maşină. Mi-e peste poate să înţeleg cum poate cineva să scrie astfel pentru copilul lui. Anxietăţi îmi trezeşte şi altfel inofensiva Căsuţă din pădure, unde tot felul de nepoftiţi (pupăza, şoricelul, broscuţa) dau buzna în casa piticilor – mie îmi aminteşte de familiile nevoite să împartă aceeaşi cameră din comunismul sovietic şi român. Însă şi eu sunt prăpăstios, ce-i drept. (Chair azi am aşezat în raftul lui Sebastian cărţile cu Apolodor, mai pune-mi o dată întrebarea asta peste şase luni!)

Ai simţit vreodată nevoia ca poemele tale să se încheie într-un ton optimist?

Întotdeauna. Posibilitatea şi existenţa Răului – asta-i trauma poeziei mele. Ca în bancul acela cu optimistul care, la lamentaţia pesimistului cum că mai rău nu se poate, replică: „Ba se poate!”, şi eu scriu ca să văd că răul din lumea mea putea fi şi mai mare. Şi sper din tot sufletul ca poemele mele să-l dilueze, cel puţin în ce mă priveşte. Până acum a funcţionat.

Care e/a fost cel mai des stimulent literar pentru tine? Povesteşte-ne o întâmplare, o experienţă cu un astfel de „adjuvant”.

Dacă te referi la excitante de genul alcoolului sau al drogurilor, nu ţi-ai găsit omul. Singurul meu drog a fost alcoolul, însă nu l-am folosit ca să experimentez cine ştie ce paradisuri artificiale, ci pur şi simplu ca să mă anesteziez. Sigur, nici o sinucidere nu poate pica bine, însă tata parcă şi-a ales cel mai complicat moment ca să se omoare: aveam 19 ani, taman atunci când ai nevoie cel mai mult de autoritatea paternă, aveam patru fraţi mai mici, care mi-au căzut automat în grijă, fabrica unde lucra mama era şi ea în curs de a se închide… Alcoolul îmi permitea să funcţionez sub anestezie, să fac ce trebuia făcut fără să simt vreun soi de durere. Şi aşa a funcţionat vreme de mai bine de un deceniu simbioza mea cu etilul, până am început să provoc eu durere celor dragi din cauza lui. Şi atunci am denunţat pactul.

Cum apar stările de inerţie creativă? Ţi le-ai analizat vreodată, ai descoperit mai mult decât ai fi dorit, în spatele lor?

Eu scriu greu, însă constant. N-am avut până acum decât două scurte blocaje, în intervalul dintre trimiterea Biographiei… şi a Monstrului… în tipar şi apariţia lor propriu-zisă. Însă n-am simţit niciodată că aş fi inert, că nu mai am ce să scriu. Mi-e groază să-mi închipui că aş ajunge să simt vreodată asta, am văzut în puţinele luni de blocaj cât de chinuitor e să nu scrii. Incomparabil mai chinuitor decât să nu bei, de exemplu.

Odată devenit tată, ai avut acces la altfel de experienţe, cu care ai populat „Sebastian în vis”. Cât de restrictivă e această zonă, în literatură? Ce capcane poate să genereze?

Am fost hotărât să nu scriu despre experienţa paternităţii. Cum am mai spus undeva, ştiam că Dan Coman pârjolise pământul acestui minunat continent, nu vedeam ce aş mai fi putut face eu. Însă au ieşit, nu ştiu de unde, poemele astea care nu semănau cu nimic din ce scrisesem până atunci; mi-era greu fizic să le scriu, oricine cunoaşte ce înseamnă programul mai mult decât cazon impus de oricare diafan prunc, de la primele ore ale dimineţii până spre zece seara, când se culcă, înţelege că nu puteam să scriu decât noaptea, frânt deja de oboseală. Însă, dincolo de epuizarea fizică, plăcerea de a le scrie a fost fără îndoială cea mai mare, comparativ cu tot restul lucrurilor scrise de mine. Tocmai că nu resimţeam nimic ca restrictiv, literatura jubilaţiei îţi dă o libertate mai mare decât literatura traumei, ţi se pare că tot universul intră în frecvenţă de rezonanţă cu vibraţia ta pozitivă – şi, cine ştie, poate că tocmai aici e şi capcana – când crezi că poţi să apeşi orice clape în orice ordine, e mai plauzibil să dai note false.

Cât de necesară e critica literară, din punctul tău de vedere. Cum ţi se pare critica de întâmpinare a unor cărţi, de exemplu? Câte s-au schimbat în zona asta de când ai debutat tu, până astăzi?

Ca disciplină propriu-zisă, în înţelesul modern al termenului, critica literară e de dată relativ recentă. Literatura s-a descurcat bine şi fără ea. Însă gândirea despre literatură, pe de altă parte, e strict contemporană cu literatura. Fără oameni care să gândească literatura, fie că sunt scriitorii înşişi, fie cititorii lor specializaţi, lucrurile ar arăta mult mai rău. Problema cu cronica de întâmpinare e că prea adesea nu seamănă cu gândirea despre literatură, mi s-a întâmplat rar să simt că e aceeaşi pasiune pentru literatură în textul cronicarului ca şi în cel al scriitorului, bun-rău, cum o fi el. Ce scriu criticii despre poezia mea mă interesează, bineînţeles; însă ce scriu blogerii, de exemplu, mă emoţionează. Limbajul lor, chiar aşa neformalizat, e unul al pasiunii, al dialogului îndrăgostit cu literatura; pe când limbajul critic a ajuns prea frecvent să pară o specie de limbaj administrativ, tehnicizat şi steril. Schimbarea fundamentală petrecută de la debutul meu până azi nu ţine de vreo revoluţie a naturii criticii ori a cronicarului, ci tocmai de apariţia comunităţii de cititori virtuali, unii dintre ei la fel de buni ca cei mai buni dintre critici.

Care a fost cea mai mare intruziune pe care a trebuit să o suporţi, ca scriitor?

Pot scrie aproape în orice condiţii, am patru fraţi mai mici, cum ziceam, şi m-am deprins să scriu cu ei fugind în jurul mesei şi chiar pe masă, fără să mă deranjeze câtuşi de puţin. Dacă te referi la intruziuni ale lumii reale, astea chiar că nu mă deranjează, dimpotrivă, am impresia că e treaba noastră de scriitori să facem pe paparazzi intruzivi, voyeuri nesăţioşi ai realului. Valoarea omului, zice Nietzsche, stă în cât adevăr poate suporta. Ceea ce înseamnă că valoarea noastră ca scriitori s-ar putea măsura în câtă agresiune a realului suportăm. Să nu dea Domnul scriitorului cât real poate duce….

Număr de vizualizări :2037


One Comment to ““Să nu dea Domnul scriitorului cât real poate duce….””

  1. mihai curtean spune:

    „human kind cannot bear very much reality”, eliot said. 😉

Comenteaza

Sunt permise comentariile oricărei persoane, fără discriminări pe criterii de rasă, sex, etnie, opţiune şi apartenenţă politică sau religioasă. Limbajul vulgar şi trivial în subsolul textelor nu este permis. Nu sunt permise opiniile calomnioase rasiste/şovine/xenofobe. Nu sunt permise atacuri la persoană în subsolurile textelor, ele sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc. În caz contrar, ele vor fi scose din baza de date, fără nici o explicaţie din partea AgentiadeCarte. ro