Încă de la „Marea Pipeadă” Iulia Militaru se anunţa o prezenţă poetică incomodă, în sensul dramatizării şi al dialogismului practicate de Simona Popescu. Mai experimental se dovedeşte „Dramadoll” (Casa de editură Max Blecher), alcătuit în colaborare cu Anca Bucur şi cu graficiana Florentin Budar. Mica editură s-a dovedit curajoasă când şi-a asumat un volum dificil de publicat, dar şi pretenţios la actul lecturii. În primul rând, grafica este spectaculoasă şi inifinit sugestivă. De la pisici umflate, deformate, până la corpuri dezghinate, imposibil răsucite, alungite. Bestiarul biblic este îmbibat de aluzii angelice şi mai ales demonice, dar şi de cele maternale ori sexuale. Mai mereu textul este înglobat în desen, iar spre sfârşitul cărţii se ajunge aproape de condiţia benzilor desenate. Remarcabilă este consonanţa textului cu reprezentarea grafică: un duet perfect controlat, semn că între cele trei artiste există o simbioză de lungă durată.
Teatrul de păpuşi începe cu Ultima ispită a lui Puck, anunţând intertextualităţi ameţitoare. Citatele exacte sunt absorbite în poezia simfonizată până la a se obţine un patchwork alambicat şi ameninţător. Pisicile sunt umplute cu texte ce aduc aminte de recentul volum al lui Katie Farris, boysgirls.
Încetul cu încetul, volumul se transformă într-un tratat de demonologie. ”A symbol hovers liminally between the finite and infinite”, previne o săgeată intertextuală, iar miezul unei pisici chiţibuşează: „Vremea din cer pute, iar tu mă adori sec./Fără-ntrebări. Eu te ador la fel de sec./Uite, mi-am spart ţeasta de uşă şi-acum plâng/Că mi-a intrat îngerul tău în cap. Sec. Ave!”. Dincolo de labirintul semiotizat, gen Alice în Ţara Minunilor, captivantă este conjuncţia angelicului cu demonicul sau chiar cu satanicul: „Noaptea pisici albe şoptesc îngerimi. Un/chip de bătrân sleit într-o umbră. Zice:/Noi putem scobi împreună crusta/Cea albă. Şi îi dau o monedă”.
Întreaga carte este un ciclu poetic negru pe alb, ori invers (vivat Negruzzi!). Cu desene colorate, volumul ar fi fost o nebunie. În alb-negru, însă, înţelesurile devin mai pregnante. Un joc sumbru de clar-obscur în care spiritualul şi infinitezimalul se materializează fără nicio şansă de sublimitate: „numai în jurul prânzului, în casa noastră, se dădea stingerea,/lumina se aşeza peste noi ca un praf de cenuşă”.
Nu de puţine ori subtilitatea este dată pe faţă, devenind pur şi simplu teorie. Iată o minicritică a colonialismului: „Dar să ne întoarcem la simbolistică: omul e bun, deci omul e alb./Cu toate acestea, undeva stă scris: Poate că Satan va fi însemnat, la început de tot, atât:/dumnezeul negru. Un dumnezeu negru. Adică: Satene. Deci, omul e negru”. Ori o explicare arhetipală a cuvântului: „Cuvântul este nu numai un fenomen al naturii, dar şi un principiu al culturii./Cuvântul este arhetipul culturii: cultura este cultul/înţelegerii, cuvintele sunt încarnarea raţiunii”. Imediat intervine mixarea postmondernistă a discursurilor şi cititorul se poate relaxa, ca după o glumă academică: „Puck:/Când din somn vei tresări/Să-ndrăgeşti ce vei găsi:/Cât de prost ar fi şi-oricât/De sălbatec şi urât,/Drag să-ţi pice, cum îl vezi/şi de dragul lui s-oftezi”.
Visul unei nopţi de vară conţine o critică a iraţionalităţii, a erosului fără de criterii, „infatuation”, nu love. Dar, într-o lume birocratizată, iraţionalitatea devine tot mai seducătoare, ca unică sursă a libertăţii. Despre satan sau negru reactivează mitul romantic al răzvrătirii în cheia lui William Blake, de data aceasta: ”opposition is true friendship”. Acum suntem proiectaţi în plin Pandemonium şi cu cât mai încifrat ne înfruntă textul, cu atât mai primitor-amuzante sunt desenele. Savoarea lecturii provine de la citirea graficii.
Un riff universal este I MAGI NAŢIUNEA, cu refren din Walcott: ”I had no nation now but the imagination”. Din ce în ce împinsă către condiţia de Gesamtkunstwerk, operă de artă totală, cartea urcă trepetele parodiei până dă buzna în sufrageria Lindei Hutcheon: „se arătă din umbră Foucault. Acesta,/în haine de călugăr/ne aruncă un In Dominus, Dominus Spiritus Satanas ceea ce-l făcu pe Blake să se crăcăneze-de râs. Isaia şi Ezechiel zâmbiră paşnic, iar eu n-am mai priceput nimic”.
În sfârşit, pricepând ce era de nepriceput, curmăm desţelenirile şi ne lăsăm duşi de unda poetică în dispoziţie amuzantissimă. Oricât de inutilă devine intervenţia unui Salvator-Clarificator („nimeni n-o să stârpească/singurătatea din oameni/şi mugetul din vite”), n-avem cum să cădem în disperare, întrucât realizăm că încă din năsacare acolo suntem. Doar că Puck şi-a râs de noi, făcându-ne să ne îndrăgostim de jalnica noastră situaţiune.
Curând intră în scenă Gombrowicz, stropşindu-i pe cei „prefăcuţi în patosul lor, groaznici în lirism, siniştri în sentimentalism, neputincioşi în ironie, glumă şi umor”. Este şi momentul când volumul ia chip de benzi desenate, ceea ce e o idee bună, întrucât contrapunctează viitura teoretică din text. Exploziile lui Gombrowicz contra atitudinii artistice şi a universului artistic confirmă intenţiile avangardiste, contestatare din Dramadoll. Fără ele, cartea ar fi rămas doar la nivelul estetic de interesant.
În ciclul White Devil, Gellu Naum ne vorbeşte despre sfârşitul formelor şi legătura dintre libertate şi sinucidere, precum şi despre „contagiunea lui Werther”. Din ce în ce mai multe voci îşi dau replici rapide, muşcătoare, ca într-o piesă absurdă. Citatele în engleză se pronunţă asupra teologiei, politicii şi artei la modul drastic. Suspansul se conservă prin dramatizarea polemicilor, iar de suspans e musai nevoie ca să nu sfârşească totul într-o îmbâcseală intertextuală. Până şi la întrebarea De ce o carte în comun? Ni se răspunde cu un citat, continuat de Jurnalul poeziei, unde confesiunile în proză urcă încet, dar sigur, spre teoretizare. Se ajunge, propriu-zis, la un mic manual de poetică. Dramadoll devine, astfel, carte de poetizare şi experiment textualist. Motiv pentru care am să o şi păstrez în biblioteca mea. În sectorul lecturilor nu atât plăcute, cât problematizante şi expuse spectaculos.
Felix Nicolau
