Veşti bune

Opt din zece autori români sunt ferm convinşi, adânc încredinţaţi că au scris nişte capodopere. Cine le aduce o obiecţie, oricât de mică, cine are o rezervă asupra excepţionalităţii Cărţii devine, instantaneu, un critic amator, resentimentar, ticălos, un individ fără scrupule care plăteşte nişte poliţe sau este pus, de alt individ fără scrupule, să veştejească Opera.

Dar mai sunt şi doi din zece autori români care, în loc să tune şi să fulgere după apariţia unei cronici negative, nu purced la descalificarea morală şi intelectuală a criticului. În această restrânsă categorie intră, de pildă, Radu Cosaşu, Ştefan Agopian, Ion Simuţ, Marius Ianuş, Teodor Dună, Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu. În această categorie aş vrea să intru şi eu.

Şi pentru că am, cum mi s-a spus, mentalitate de premiant, o să fac încă un pas în direcţia omagierii actului critic. Şi o să vorbesc nu numai cu relaxare, dar chiar cu bucurie necontrafăcută despre două cronici devastatatoare scrise, într-un scurt interval, despre cărticica mea Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu. Prima cronică a apărut, pe două pagini de revistă, în „Cultura” şi este semnată de Andrei Terian. A doua a apărut săptămâna trecută în „România literară” şi este semnată de Cosmin Ciotloş. Puteţi citi aceste cronici. Eu o să vă spun de ce m-au bucurat; şi încă mult.

Pe cei doi tineri critici îi cunosc foarte bine. Ambii citesc cărţile despre care scriu, în timp ce alţi „cronicari” frunzăresc cartea şi fuşeresc comentariul. Prima veste bună este că Andrei Terian şi Cosmin Ciotloş mi-au citit Lyrica magna.

Cu amândoi criticii, am fost coleg de revistă. Cu Cosmin Ciotloş la „România literară”, câţiva ani, cu Andrei Terian la „Adevărul literar şi artistic”, apoi la „Cultura” şi la „Ziarul de duminică”. Am oroare de „colegialităţile” prost înţelese şi de reciprocităţile critice avantajoase. Laudă-mă tu, ca să te laud eu, că am fost ori suntem colegi. A doua veste bună este că Andrei Terian şi Cosmin Ciotloş au fost critici şi „atât”.

Întâmplarea face că n-am apucat să le ofer Lyrica magna cu dedicaţie, aşa cum ar fi trebuit, poate, pentru a mă „pune bine” cu cronicarii de la reviste. Lucrurile s-au desfăşurat prea rapid. Avem prin urmare fie vestea bună că Editura Curtea Veche a vândut două exemplare din cărticica mea, fie vestea bună că aceasta a fost împrumutată, deci a circulat. Acum, după ce s-a îndepărtat cu totul bănuiala că aş fi putut avea un meschin interes de receptare la cei doi cronicari, aş vrea să le ofer cu dedicaţie câte un exemplar.

Dacă sunt 52 de săptămâni într-un an, despre câte volume poate să scrie un cronicar cu rubrică săptămânală? 50? 60? Din sutele şi miile de cărţi care apar în România, cărticica mea a stârnit interesul a doi cronicari literari, de la două dintre cele mai importante săptămânale („Cultura” şi „România literară”), într-un interval scurt. Dacă nici asta nu e o veste bună, atunci înseamnă că nu mai ştiu eu ce sunt acelea veşti bune.

Trecând acum de la aceste elemente exterioare la chestiuni de profunzime, eu am mai susţinut, stârnind probabil zâmbete, că am un profit mai mare dintr-o cronică dură decât dintr-una binevoitoare. Totuşi, cred că eu am motive să zâmbesc, nu cei neîncrezători într-o asemenea dialectică. În opinia mea, un comentator care te laudă exagerat poate fi mai periculos decât unul care te desfiinţează. Pentru că suntem construiţi cu un sistem de apărare fragil. Credem mai uşor într-o laudă (fie ea şi ipocrită) decât într-o penalizare. Prima merge în sensul aspiraţiilor noastre adânci. Noi vrem să fim mari scriitori sau mari critici, vrem din tot sufletul, şi când vine cineva şi ne „face” mare scriitor, sau mare critic, o părticică din noi crede asta. În schimb, când altcineva nu găseşte nici un merit cărţii mele, eu sunt atent la demonstraţie şi foarte relaxat în rest. O critică severă mă obiectivează mai mult decât o laudă, poate, interesată. Vestea bună e că, socotind Lyrica magna o carte execrabilă, şi Andrei Terian, şi Cosmin Ciotloş m-au făcut să creditez sută la sută comentariile lor. Nu în sensul că aş adera necondiţionat la ele, ci în sensul că ei, tot ce au vrut să spună şi oricât de dur, au spus.

Să mă supăr, aşadar, pentru Critica parva ad lyricam magnam, pentru „lipsa de originalitate”, „aglutinarea locurilor comune”, „tricotaje”, „contradicţie evidentă”, „viziune reducţionistă asupra interpretării”, „călinescianism diluat”, observaţie „ridicolă”, comparaţie „complet deplasată”, „banală confuzie de teorie şi istorie literară”, „platitudini, truisme şi locuri comune”, „preluări/ prelucrări nedeclarate ale ideilor altora”, „critic-ventriloc”, sau pentru alte formulări ale lui Andrei Terian? Pe bune, cum poţi să te superi pe nişte opinii ale unui critic care te citeşte şi te comentează? Sunt opiniile lui despre cartea ta. Şi tot Terian scrie, în aceeaşi cronică literară, că aş fi „cel mai reprezentativ cronicar al generaţiei” lui sau „în orice caz, acela care ilustrează în cel mai înalt grad resurecţia cronicii noastre literare de după 2000”. Dacă un critic atât de serios care îmi analizează pe două pagini de revistă cărticica şi o desfiinţează scrie chestiile astea, îmi daţi voie să mă bucur suplimentar? Şi chiar şi în Lyrica magna, până şi în această carte sub orice critică, cronicarul de la „Cultura” găseşte ceva bun: un comentariu la poezia N-ai să vii.

La fel, în cazul cronicii lui Cosmin Ciotloş. La o formulare a mea din carte, „fără îndoială, ar subscrie şi oarecarele Laurian Stănchescu”. „Daniel Cristea-Enache nu-i un atlet al stilului” şi „stângăcii sunt la tot pasul”. „Comic involuntar? Probabil”. „Trăsnaia de mai sus e pregătită cu emfază”. „Capodopera, în materia de gafe, rămâne însă cea de la pp. 94-99”. „Daniel Cristea-Enache ne face părtaşi la eşecul său”. „Singurele locuri în care Daniel Cristea-Enache se comportă ca un critic literar (şi nu ca un autor de comentarii pentru bacalaureat) sunt cele în care devine autoritar”; „din Lyrica magna nu se salvează nimic”. De vreme ce e dreptul unui cronicar să susţină exact ce crede el despre o carte, eu ar trebui acum să mă supăr pe Cosmin Ciotloş? Să fim serioşi. Mă bucură cronica lui. Mai ales că, aflu tot din ea, aş avea „o remarcabilă putere de muncă, o tenacitate ieşită din comun, o ambiţie care pare să nu cunoască oprelişti”.

Ultimul lucru mişto este, pentru mine, că Lyrica magna stârneşte reacţii, generează comentarii, indiferent că sunt pozitive sau negative. Frumuseţea literaturii şi a criticii pe marginea ei stă şi în faptul că, în timp ce unui cititor sau unui comentator nu-i plac paginile tale, altuia îi plac. Ar putea să nu placă nimănui, dar nici asta n-ar fi dramatic, pentru mine. Dramatic ar fi ca paginile mele să nu intereseze pe nimeni; ca scrisul meu să nu provoace nici o reacţie şi să mă ţin, ca atâţia şi atâţia aspiranţi, după pulpana unui comentator binevoitor, care până la urmă scrie ceva, în silă, ca să scape. Atunci aş fi, ca autor, un autor mort. Vestea bună e că sunt, iată, un autor viu.

Acestea au fost veştile mele bune; şi dacă veţi crede că fac pe nebunul, că pozez, că bravez, că am „strategii”, vă voi spune că nu mă cunoaşteţi suficient de bine. O să mă bat întotdeauna pentru libertatea criticului literar de a scrie ce consideră el de cuviinţă şi a semna un comentariu oricât de dur despre o carte pe care a citit-o. Îi respect pe Andrei Terian şi pe Cosmin Ciotloş pentru faptul că au scris, fără nici un fel de menajamente şi reciprocităţi, ce au crezut ei. Şi le mulţumesc public pentru că au pierdut timpul cu cărticica mea.

N-am nici un respect însă pentru cei ce intră pe forumuri şi pe bloguri şi înjură fără să-şi dea numele în clar. N-am nici un respect pentru apărătorul anonim al unui plagiator, care te face securist şi kaghebist în public, iar în privat îţi trimite mesaje de împăcare. Nu mai am nici un respect faţă de cei ce ajung să inventeze un profesor provincial pentru a exprima, chipurile, opiniile cititorilor unei reviste. Ori pentru cei care îţi ţin minte, peste ani, o obiecţie sau o rezervă critică şi te urăsc continuu şi atât de previzibil… Aceste categorii de personaje poluează nu numai viaţa literară. Murdăresc însuşi domeniul pe care încercăm, fiecare după puteri, să-l ilustrăm. Unii se cred scriitori. Alţii se închipuie critici.

Oricine poate să scrie orice despre cărţile mele; n-o să mă supăr niciodată, dimpotrivă (s-a văzut mai sus de ce). Dar cine mă injuriază şi mă calomniază ca persoană va suporta, mai devreme sau mai târziu, consecinţele unei întâlniri cu mine. Cei neîncrezători pot cere relaţii…

Daniel Cristea-Enache