Jurnalistul cultural Alina Costea, redactor la revista constănţeană Tomis şi colaborator al revistei Ex Ponto, a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro o recenzie la cea din urmă carte semnată de scriitorul Gheorghe Crăciun, „Viciile lumii postmoderne”, Editura Tracus Arte. Redăm integral textul:
“Mă gândesc la o carte de idei, o simt în mine, dar nu ştiu de unde să încep. Simt de fapt că vreau să scriu despre ceea ce nu-mi place în lumea de azi. Dar vreau să depăşesc limitarea subiectivă la propriul meu dezgust.” Iată câteva dintre ultimele rânduri scrise de Gheorghe Crăciun, un prozator de clasă, un profesor şi un teoretician cum rar mai sunt astăzi, un om de o delicateţe şi de un rafinament venite dintr-o altă epocă. Un suflet şi un trup care au vibrat împreună pentru scriitură, până la ultima suflare.
Făcând o reverenţă implicită discretei, dar impunătoarei personalităţi a scriitorului care, fatalmente, a dispărut prea tânăr de pe această lume, Editura Tracus Arte editează în 2011 cele din urmă însemnări ale sale, un proiect de carte, purtând titulatura unei rubrici din Observator cultural, Viciile lumii postmoderne, după cum subliniază în prefaţă Carmen Muşat.
Aceeaşi Carmen Muşat semnalează diferenţa faţă de produsele obişnuite marca Gheorghe Crăciun: fie tratate academice gen Aisbergul poeziei moderne, fie proze solide, elaborate, inevitabil postmoderne precum romanul Pupa russa: “Nu un tratat impozant, ci un discurs fragmentar, fluid, în care conceptele ca şi ideile, se-ngână şi-şi răspund. Cuvintele se cheamă unul pe altul, în căutarea unui ritm, a unui ton potrivit care să descrie şi să circumscrie vidul de fundamente în care trăim.” Niciodată proză de idei, poate doar accidental în rubrici de ziar, anchete sau eseuri ocazionale. Niciodată luxul libertăţii totale, a descătuşării rebele de bibliografie când vine vorba de a radiografia textele care compun lumea noastră schizoidă, posmodernă, cu toate tarele şi minunile ei. Niciodată până acum.
Deşi titlul sub care sunt reunite aceste ultime gânduri ale celui care a fost Gheorghe Crăciun, precum şi confesiunile inserate pe parcursul derulării lor, descriu descumpănirea unui postmodern în faţa halucinantei postmodernităţi care nu-l mai încape, tonul adoptat nu este unul apocaliptic. Gheorghe Crăciun nu se tânguie pe ruine, ci încearcă prin descrifrarea logică, argumentată a realităţii înconjurătoare să înţeleagă mutaţiile fiinţei umane în acest ev al tehnologizării şi al singurătăţii cumplite. De fapt, toate textele care compun micuţa carte de eseuri, şantierul a ceea ce ar fi trebuit să fie o viitoare carte, au ca supratemă, trasată delicat, în subsidiar, tragica singurătate a individului postmodern care trăieşte din simulacre. Evident că subiectul nu reprezintă o noutate, dar în vreme ce la Baudriallard în Strategiile fatale capătă accente groteşti, iar la Pascal Bruckner în Noua dezordine amoroasă sau în Euforia perpetuă se mizează pe ironie, pe umor negru pentru a deconstrui paradisul de mucava al lumii postmoderne, la Gheoghe Crăciun abordarea respiră aerul discret, dar tragic al unei personalităţi aparte, romantice, în fond, ca structură, constrânse la un soi de modificarea corporală în tandem cu regulile stipulate de noua eră. Surprinzătoare, aşadar, această ultimă ipostază a lui Gheorghe Crăciun pentru că ne-am aştepta ca un postmodern învederat care scrie şi respiră în acelaşi ritm cu lumea lui, să nu cunoască frustrarea de a nu se mai regăsi în lumea cu pricina. Surprinzătoare, dar şi plăcută, această ultimă şi nouă ipostază pentru că, în definitiv, este o pledoarie pentru valorile dintotdeauna ale umanităţii ca de pildă comuniunea cu semenii, opţiunea personală, dreptul la fericire, la diferenţă. Aproape că ne aflâm în faţa unei noi Declaraţii de independenţă care stipulează că individul nu poate fi manipulat de media, că trebuie să decidă singur cum şi în ce fel va fi fericit, că are dreptul să fie altfel decât ceilalţi, dar să şi-i păstreze în acelaşi timp aproape.
În lumea postmodernă în care trăim nu ai cum să nu fii fericit, în maniera în care ei concep fericirea. “Fericirea” e la colţ de stradă şi, evident, obligatorie: ”Lumea e împânzită de tentaţii şi dirijată de posibilitatea de a-ţi satisface imediat fantasmele secrete. Efortul e minim. Aproape că eşti obligat să devii un om leneş şi mofturos…Dispare astfel una dintre facultăţile esenţiale ale umanului: facultatea constructivă. Viaţa oricărui individ e o construcţie rezultată din proiecte, izbânzi şi eşecuri. În lumea postmodernă nu mai există eşecuri, ci doar proaste alegeri.”
Dincolo de tematica propusă care nu este, repetăm, deloc nouă, şi care vizează mutaţiile umanului într-un univers din ce în ce mai dezumanizat, trebuie punctat şi stilul. În aceste câteva pagini de pe urmă care schiţează ceea ce ar fi fost o carte de idei, prozatorul Gheoghe Crăciun se iţeşte dintre rânduri atent la detalii, excesiv, copleşitor, baroc pe de-a-ntregul, cu toate simţurile ascuţite: “Părul ţepos, zburlit sălbatic, după reţete bine studiate ale tinerilor de azi. Coafuri pieptănate şi date cu fixativ pentru a contrazice ideea de pieptene. Pieptănătura în creastă de cocoş, cocul cu şuviţe scăpate, la modul studiat neglijent, din legătura creştetului. Urme, semne, litere, mesaje decupate prin păr în pielea capului. Şuviţe împletite în sfoară, ţeasta rasă pentru a scoate în evidenţă fragilitatea ameninţătoare a cutiei craniene, gestul fetelor de a-şi pieptăna podoaba capilară cu mâna, într-o zvâcnire exaltată, grăbită, cărarea pe mijloc a băieţilor şi smucitura capului în sus pentru a pune pletele în ordine. Şi mai departe, fesuri macho ca-n puşcăriile americane, căciuli feminine cu franjuri în coadă de cal, cercei până la limita de jos a maxilarelor, ochelari de soare semicirculari, cureluşe de piele la încheieturi, inele la degetele de la picioare, tatuaje…” Un spectacol ameţitor pe care Gheorghe Crăciun îl înregistrează pentru a-l demonta scenă cu scenă, nu fără părere de rău, abia ţinută în frâu de un discurs critic bine calibrat, logic, demonstrativ.
Aşadar, întru’ recapitulare. Viciile lumii postmoderne la Tracus Arte. Un ultim Gheorghe Crăciun dramatic, dar bine temperat, dezbărat de chingile bibliografiei, un Crăciun trup şi suflet ca un patrician privind cu reală compasiune plebeii, un Crăciun de citit cu luare aminte şi băgare de seamă ca pe o ultimă lecţie de nobleţe şi de sensibilitate.”
Alina Costea
