În cartea ”Trei personalități: narcisică, borderline, maniaco-depresivă”, Christopher Bollas își introduce cititorii într-o lume mai puțin cunoscută, cea a suferinței psihice provocate de trei tulburări, văzută din perspectivă psihanalitică. „În primul rând”, spune acesta, „este important să scoatem în evidență faptul că nu există două persoane la fel cu aceeași tulburare, fie ea borderline, narcisică sau maniacodepresivă. Întradevăr, în afară de unele axiome esențiale ale personalității, sar putea să aibă prea puțin în comun. Se poate să existe multe motive pentru care să fie cine sunt, dar este totuși posibil să descriem o relație tipică între subiectivitatea lor și lumea în care trăiesc. Așa că, atunci când folosim descrieri ca <narcisic>, <borderline> sau <maniacodepresiv>, identificăm axiomele pe care acești indivizi le au în comun”.
Cu scopul de a oferi ajutor celor care interacționează cu persoanele afectate și pentru înțelegerea minții și tipului de suferință cu care se confruntă acestea, autorul cărții publicate la Editura Trei, în colecția de Psihanaliză contemporană, face o incursiune în profunzimile acestor tulburări, de la modul în care s-au structurat acestea, până la felul în care se manifestă.
Pe lângă consecințele și dificultățile de adaptare la propriile emoții, gânduri și la realitatea exterioară în cazul multora dintre astfel de tulburări, în privința celei maniacodepresivă Bollas precizează că cei care o trăiesc „sunt oameni care îndură o reală suferință mentală. Nu e vorba de vreo reprezentare mimetică a suferinței, după cum se întâmplă în isterie, și nu există nici o căutare a negativului pentru a crea un festin al stărilor mentale rele, cum se întâmplă în cazul borderline. Maniaco-depresivul și schizofrenicul sunt fără îndoială oameni care au fost victimizați de o suferință mentală uneori dificil de privit”.
O persoană care suferă de tulburarea maniacodepresivă oscilează între stări extrem de intense și extrem de reduse ale dispoziției, iar accentul este pus, în acest caz, pe cuvântul „extrem”. Altfel, afirmă autorul, „cu toții avem suișuri și coborâșuri și cu toții avem potențialul oscilațiilor maniacale și depresive — de unde publicitatea care se face termenului <bipolar>. Același lucru e valabil pentru elementele care constituie tulburarea borderline, isterică, schizoidă și celelalte.” Însă, în acest caz, „este imposibil să înțelegem suferința pe care o îndură această persoană până nu o vedem în abisurile depresiei sale. Depresia sinelui este ca un colaj comprimat al tuturor aspectelor depresive din trecutul său, condensate întrun sinecorp ca protest iconic, (…) el este prins întro depresie care distruge sensul. Persoana profund deprimată are senzația că e copleșită de ceva ce sa înstăpânit asupra sinelui. Există un sentiment profund de pierdere a capacității de acțiune și un fel de capitulare sacrificială în fața depresiei ca pedeapsă a sinelui.”
În ceea ce privește factorii care, pe lângă alții, în opinia psihanalistului, pot conduce la premisele structurării tulburării încă din copilărie, sunt cei familiali. Majoritatea familiilor are momente vizibile de euforie și descurajare, iar un copil va avea, pe măsură ce crește, oscilații ale dispoziției: la școală, acasă, când se joacă cu prietenii. „Însă, în familia maniacodepresivului există în general puține astfel de oscilații. Accentul se pune pe menținerea echilibrului. Observația mea că oamenii care suferă de bipolaritate par să provină din familii care în general sunt neatente la lumea lor interioară este adevărată. Deoarece au trecut ei înșiși prin copilărie, adulții înțeleg experiența copiilor ce traversează această etapă dificilă a vieții, așa că îi laudă în repetate rânduri pentru reușite și sărbătoresc în moduri care se vor estompa pe măsură ce copiii ajung la vârsta de adulți tineri. Aceste sărbătoriri sunt medicamente antidepresive necesare în viața copilului normal. Însă în trecutul maniacodepresivului vedem copilul nesărbătorit. Ceea ce provoacă un tip de depresie. Un astfel de copil va trece de la un eveniment la altul și de la un stadiul de dezvoltare la celelalte întro lume în care absența sărbătoririi sinelui provoacă un sentiment general de singurătate și marginalizare. Copilul maniacodepresiv nu simte decât o tristețe lipsită de speranță, o stare interioară încețoșată, în care distanța de părinți și de ceilalți e asemenea unei obiectivări a vieții lipsite de speranța ce va să vină”. Tocmai de aceea, precizează autorul cărții Trei personalități: narcisică, borderline, maniaco-depresivă, familia, părinții, partenerii, copiii și prietenii apropiați au un rol foarte important și reprezintă cel mai important punct de sprijin și la maturitate, prin înțelegerea și susținerea lor. „Pe lângă travaliul analizei, acești oameni supraviețuiesc pentru că îi susțin ceilalți. Poate că, fără să știe, sprijinul lor tăcut și perseverența lor ajută partea maniacală și cea depresivă să rămână laolaltă, acesta fiind adesea un efort deo viață care rămâne nerecunoscut.”
Finalul cărții care tratează în aceeași măsură și aspecte ale tulburărilor narcisică și borderline oferă cititorilor o altă perspectivă și prin intermediul dialogului dintre psihologul clinician dr. Sacha Bollas și psihanalistul Christopher Bollas, o dezbatere clinică a felului în care se desfășoară intervenția terapeutică în aceste cazuri.
Christopher Bollas este psihanalist, membru al Societății Britanice de Psihanaliză și al Institutului și Societății pentru Studii Psihanalitice din Los Angeles. Este autorul unor lucrări de referință, precum The Shadow of the Object (1987), semnând în același timp romane şi piese de teatru. De același autor, la Editura Trei au mai apărut „Isteria” și „Prinde-i înainte de a cădea”.
Sacha Bollas este psiholog clinician cu studii doctorale în domeniu încheiate la Wright Institute din Berkeley, California și candidat senior în cadrul Institutului și Societății pentru Studii Psihanalitice din Los Angeles.
