Despre voievodul Ștefan cel Mare – domnitor al Moldovei, timp de 47 ani (1457-1504) – se spune că a fost apărătorul creștinătății și al Europei împotriva Imperiului Otoman și a islamului, fiind considerat un „atlet al creștinismului” (după sintagma „Atlet al lui Hristos”) de către Papa Sixt al VI – lea într-o scrisoare redactată în perioada războaielor cu turcii. Personalitatea lui Ștefan-vodă a devenit sinonimă cu epopeea poporului român, care s-a sacrificat pe altarul credinţei creştine în lupta împotriva necredincioşilor turci.
Fiu al lui Bogdan al II-lea şi nepot al lui Alexandru cel Bun, din familia domnească a Muşatinilor, Ștefan cel Mare a domnit timp de 47 de ani (între anii 1457 și 1504), având o domnie neegalată vreodată în istoria Moldovei. El a devenit domn al Moldovei după ce l-a înfrânt la Doljești (Ținutul Neamțului) pe Petru Aron, ucigaşul tatălui său, Ștefan fiind uns ca domn în primăvara anului 1457, pe locul ce se numea ”„Câmpia Direptății”, de lângă Suceava, de către mitropolitul Teoctist al Moldovei.
*În ultimul „Apus de Soare”,
surprins de Barbu Delavrancea,
a plecat Ștefan cel Mare,
spre a sfinți istoria. – Maria Filipoiu
„Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. – Ștefan cel Mare și Sfânt
Gloria lui Ștefan cel Mare
Domnia lui Stefan cel Mare a fost marcată de numeroase lupte pentru apărarea țării, cele mai multe fiind cu turcii, cei care în acea perioadă deveniseră o ameninţare pentru Europa şi pentru întreaga creştinătate. Cea mai importantă victorie asupra turcilor, Ştefan a obţinut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în data 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Singurele înfrângeri suferite de Stefan cel Mare au fost cele de la Chilia din anul 1462 şi Războieni din anul 1476 când otomanii conduşi de sultanul Mehmed al-II-lea și-au luat revanșa după înfrângerea suferită la Vaslui în 1475.
Se spune că moartea lui Ștefan cel Mare ar fi survenit din cauza unei răni suferite la un picior în anul 1462, pe când Ştefan cel Mare a asediat cetatea Chilia, iar ca urmare a acelei răni, marele voievod moldovean a continuat să sufere timp de patru decenii, deoarece rana nu i s-a mai închis niciodată, chiar dacă a fost îngrijit de numeroși medici. Astfel, chiar și în vara anului 1504, în anul morții lui Stefan, el a fost îngrijit de unul dintre cei mai vestiți doctori ai vremii, anume medicul veneţian Matteo Muriano, cel care a luat hotărârea ca rana domnitorului să fie arsă cu fierul înroşit. Însă nici această operaţie nu l-a ajutat pe Ştefan cel Mare, ba din contră starea sa s-a agravat și mai mult, organismul său nu a mai rezistat şi pe 2 iulie 1504, marele voievod a murit, fiind înmormântat la Mânăstirea Putna, una din ctitoriile sale.
Sfârșitul domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toți, ca după un părinte, căci după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan-vodă” (Letopisețul lui Grigore Ureche).
După trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice, poporul a simțit că are un mijlocitor și un rugător în cer. Din generație în generație, Ștefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Țării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însuflețit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naționale de la Putna (1871 și 1904), a inspirat literatura și folclorul cu o pildă de vitejie și de demnitate.
Scumpa domnie a lui Ștefan-vodă
Despre domnia lui Ștefan cel Mare, istoricii spun că a fost cea mai lungă, dar și cea mai scumpă din istoria României.
Istoricul Bogdan Murgescu afirmă că războaiele au costat destul de mult societatea moldovenească, socotind că din cei 47 de ani de domnie, 34 de ani Moldova a fost angrenată în războaie cu diverşii vecini. Numai 13 ani pot fi consideraţi „de pace“. Costul războiului nu era atât bănesc, cât uman şi economic. Mobilizarea bărbaţilor afecta activităţile productive, iar atacurile adversarilor cauzau şi ele destule pagube.
Astfel, Moldova fost jefuită de unguri (1467), de tătari (1469) de munteni (1471), de otomani (1475, 1476, 1481, 1484, 1485 şi 1486), de polonezi (1497). De cele mai multe ori, invadatorii au fost înfrânţi după ce au apucat să provoace distrugeri. Tactica aleasă deseori de Ştefan – aceea de a pustii ţara în drumul duşmanului pentru a nu-l lăsa să se aprovizioneze – era eficientă din punct de vedere militar, dar se dovedea o calamitate pentru economie şi pentru locuitori.
Astfel, campania sultanului Mahomed al II-lea (1476), când armata otomană a străbătut cea mai mare parte a ţării ajungând la Neamţ şi în zona Sucevei, iar tătarii au atacat Moldova dinspre răsărit, deşi a fost respinsă, s-a dovedit un dezastru pentru țară, întrucât a afectat rezervele economice pe mulți ani.
Canonizarea voievodului Ștefan cel Mare
Recunoașterea oficială a sfințeniei lui Ștefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după 500 de ani (1992) în vremea Patriarhului Teoctit, al Mitropoliei Ortodoxe Române, deși el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa, când a fost stabilită ziua cinstirii – 2 iulie. https://www.stefancelmare.ro/Tomos-s2-ss13.htm
O mărturie din afară, care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Țara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”.
Cel mai mare argument în favoarea canonizării domnitorului moldovean este faptul că Ştefan cel Mare a luptat cu păgânii şi a ctitorit zeci de biserici, câte una după fiecare victorie, ca mulțumire lui Dumnezeu. Astfel au fost ctitorite peste 40 de biserici şi mănăstiri în timpul domniei lui, în Moldova, Muntenia și Transilvania, spre pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru acele biruință, mărturisind prin aceasta unitatea de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, Ștefan a înălțat mai multe biserici şi mănăstiri, printre care Mănăstirea Zografu, căreia voievodul i-a donat o icoană cu Sfântul Gheorghe și steagul de luptă al Moldovei, cusut cu aur și argint. Tezaurul pe care Ştefan cel Mare l-a lăsat creștinătătii nu a mai fost egalat de nimeni, nici pe plan local şi nici pe plan european – 44 de biserici şi mănăstiri, carora le-a imprimat propriul stil arhitectonic. (Wikipedia)
Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în moștenirea pe care a lăsat-o poporului român și prin demnitatea că-n viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul Lui. El vedea nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și în smerenia cu care își întemeia ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (…) primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine și cu apă. Cronica Țării Moldovei spune că, după această luptă:
„Ștefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine și cu apă și în toată țara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu și numai Lui să i se aducă laudă”. – Cronica Țării Moldovei
Ștefan cel Mare este „sfânt” pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă.
Omagiat de străini, lăudat chiar și de dușmani săi, prețuit atât de mult de poporul său, Ștefan cel Mare a intrat în conștiința românilor și a altor popoare ca un strălucit domnitor și unul dintre cei mai mari apărători ai creștinătății.
2 iulie, 2021
Maria Filipoiu, București-România
