Pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro am primit, de la criticul literar Gabriel Rusu, un text despre recent lansata carte a lui Cristian Tiberiu Popescu, „Rugăciunile Templierului”, apărută anul acesta la editura Semne. Redăm, mai jos, textul integral.
Opinez, cu modestie totuşi ritoasă, că în atât de omeneasca îndeletnicire de a judeca trebuie să primeze actul de a înţelege şi abia apoi să se recurgă la acţiunea de a da un verdict. Abdicarea de la această fundamentală obligaţie morală, cauzată de vinovată pripeală sau de şi mai vinovată reavoinţă, a făcut ca istoria să abunde în nedreptăţi strigătoare la cer. Între acestea se numără condamnarea arbitrară a Ordinului Templier în Franţa începutului de secol XIV. Judecata strâmbă, percepută ca atare chiar şi în epocă, a fost urmarea unei maşinaţiuni politico-economico-ecleziastice puse la cale de prea lăcomitul rege Filip cel Frumos cu ajutorul prea puţin virtuosului papă Clement V. Procesul, cu multe şi diverse etape, a început în 1307 şi s-a încheiat în 1314. Sute de templieri au fost arestaţi, acuzaţi fiind de practici vrăjitoreşti, de hulirea Domnului şi de negarea divinităţii lui Iisus Hristos. În cursul interogatoriilor, orchestrate cu minuţie şi cruzime inchizitoriale, unii au rezistat şi au murit, alţii au cedat şi au mărturisit mincinos, retractând mai târziu. După 7 ani ( număr cu rezonanţă simbolică!), Marele Maestru al Ordinului Templier, Jacques de Molay, este ars pe rug. Astfel se pune punct dramatic ruşinoasei măsluieli a legilor laice şi duhovniceşti. Se părea că măsluitorii şi-au atins scopurile: faimoasele bogăţii ale Ordinului şi înlăturarea acestuia de pe eşichierul Puterilor vremii. N-a fost să fie. Pe de o parte, blestemul aruncat de Jacques de Molay, dintre flăcări, i-a ajuns destul de repede pe cei vizaţi. Pe de altă parte, istoria este mereu un tribunal avid de recursuri făcute de prezent la decizii luate de trecut – tragedia de atunci, metamorfozată de timp în legendă, a devenit, pentru cei de acum, mister ocult ce se cere dezlegat, aşa că lucrările docte, romanele de aventuri şi thriller-urile cinematografice ambiţionând să facă dreptate Templierilor se înmulţesc. În context, un demers care impune prin noutate este cel al lui Cristian Tiberiu Popescu, cu Rugăciunile Templierului ( Editura Semne, Bucureşti, 2012), pur şi simplu o carte de poeme pure şi simple.
Anumite antecedente scriitoriceşti îl recomandă riguros pe autor pentru subiectul în cauză. Cristian Tiberiu Popescu a susţinut un curs universitar despre Istoria Templierilor şi a Templarismului şi a semnat, în 2009, Templierii. Istorie şi mistere, un studiu de referinţă pentru domeniu. Şi tot Cristian Tiberiu Popescu a publicat, pe lângă povestiri, romane şi piese de teatru, Imnurile către Dulcinea sau Cele 12 zodii ale lui Don Quijote, un volum, evident, de versuri. Subliniam noutatea demersului. Ea constă atât în faptul că pledoaria în favoarea Templierilor se face cu retorica versului, cât şi în arhitectura poemelor. Prefaţa lămureşte geneza cărţii. Printre documentele rămase de la procesul Ordinului Templier, cele mai multe transcrieri de interogatorii, a fost descoperit un text uimitor, o rugăciune pe care cavalerul Elie Aymeri, din dioceza Limoges, a trimis-o tribunalului, la 1 aprilie 1310. Iată începutul acesteia: „Fie ca graţia Sfîntului Duh să ne însoţească, fie ca Maria, Steaua mării, să ne conducă spre limanul mântuirii. Amin”. Este posibil ca Elie Aymeri să fi oferit judecătorilor rugăciunea în încercarea de a le demonstra, prin reducere la absurd, că oamenii care se roagă cu atâta patos lui Dumnezeu nu pot fi eretici. Judecătorii nu au judecat, însă, cu dreptate. Peste vremuri, Cristian Tiberiu Popescu reia lucrarea Templierului şi ni se adresează nouă, contemporani în secolul XXI. Fiecare dintre cele treisprezece Rugăciuni ale Templierului, din volum, rostite, intercalat, de şapte Voci, este aşezată la propriu sub emblema unei frânturi din rugăciunea lui Elie Aymeri. Prin ceea ce istorisesc, cele şapte Voci dau trup şi identitate, ficţionale, unor personaje, tot şapte la număr. Vocea I este a unui posibil Elie Aymeri: „De Rugăciunea mea nu ştiu/ ce s-a ales pe urmă,/ dar sper că degetele-a ars/ acelor ce-o citiră./ De-atuncea însă rămăsei/ cu-o stranie meteahnă:/ scriu rugăciuni, în felul meu,/ cu ce-mi aduc aminte./ La temniceri le dau, tăcut;/ le iau fără o vorbă/ şi mai departe n-am habar/ ce soartă le aşteaptă,/ dar mi se pare că puţin/ de mine le e teamă,/ căci cu nebunul nu te pui,/ că nu ştii ce-n el zace,/ nu ştii ce socoteală-avu,/ când îi luă mintea, Domnul./ Eu-s templierul cel nebun,/ atât mai pot acuma:/ să râd din plâns, să plâng din râs -/ iertare să-mi dea Sfântul!// Steaua Mării, Maica mea -/ departe e limanul…” ( pp. 18 – 19). În postfaţa volumului, Dan Mircea Cipariu remarca versurile ritmate, cu parfum medieval şi stilistică bine stăpânită. Într-adevăr, Cristian Tiberiu Popescu manevrează o prozodie defel facilă, poemele puse în pagină se sprijină pe versuri aparent rupte brutal la capete, fără de rimă, dar, paradoxal, mărşăluirea acestor aspre versuri pe spaţii largi scoate o muzicalitate de demult, înrudită cu teDeumurile de Ev Mediu. Ca şi textele latine timpurii care îşi dezvăluiau supleţea robustă la spunere şi nu la citire mută, Rugăciunile Templierului ar trebui mai degrabă ascultate. Şi-ar etala rapid sonorităţile de ritual, care susţin, aidoma unei plase de oţel flexibile, mistica trăirilor revelatorii. Celelalte şase Voci-Personaje sunt Templieri ale căror existenţe fizice individuale afluesc către unica certitudine metafizică, credinţa. Drumurile de acces le sunt, însă, diferite, conform caracterelor şi umorilor. Unul este dârz, altul mefient, unul este violent, altul blând, unul este generos… Aşa că mărturisirile lor pendulează între lamento, cârtire imediat ruşinată, imn de slavă, acceptare a sacrificiului, devoţiune. Întâmplările pe care le povestesc, diferite şi ele, au tâlcuri ce aşează vieţuirea pe făgaşul mântuirii. Iată una: „ ( …) Când la Ierusalim eram,/ odată, într-o vară,/ un amărât de cerşetor/ văzui zăcând în poartă./ Părea bolnav şi-atât de slab/ de parcă îşi da duhul…// Oraşul cerşetorilor/ era Ierusalimul/ şi fiecare şi-i avea/ pe-ai lui, să le dea milă:/ creştinii la creştini dădeau;/ arabii, la arabi doar;/ la fel, evreii aveau ochi/ doar de evrei şi-atâta./ Dar omu-acesta – după strai – / orice putea să fie,/ şi era mut, şi era dus/ jumate în cea lume:/ el cerşetorul tuturor/ se arăta să fie…/ la fel cum Creatorul e/ acelaşi tuturora” ( p. 46). Rugăciunile Templierului alătură adresarea incantatorie directă şi parabola.
Poemele lui Cristian Tiberiu Popescu îşi află ascendenţă în poezia creştină românească, prin invocarea nemediată, cutremurată şi profundă, a Domnului, şi, deopotrivă, în lirica noastră sapienţială, prin apetenţa manifestată pentru punerea în scenă epică ( vezi dialogul, scenografia, narativitatea) a unor ipostaze ale condiţiei umane. Cele şapte Voci-Personaje Templiere ne sunt înfăţişate peste secole în căutarea unui judecător ( scriitor, cititor…) care are judecată, nu doar judecă, adică a unei mai drepte judecăţi. Acea judecată care, mai întâi şi mai întâi, caută să înţeleagă şi să limpezească destine.
GABRIEL RUSU
