Primarul Neculai Onţanu a primit DIPLOMA OMAGIALĂ– SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL

Marți, 6 decembrie 2016, de ziua Sfântului Ierarh Nicolae, la Mânăstirea Plumbuita din București a avut loc Slujba religioasă oficiată de Părintele Protosinghel Justin Bulimar, Starețul Mănăstirii, ajutat de un sobor de preoți. Slujba a fost dedicată Hramului Mănăstirii, în cadrul căreia au fost pomeniți și puși la loc de dreaptă cinstire întemeietorii, sprijinitorii și stareții mânăstirii. Cu acest prilej, dl. Neculai Onțanu, primarul care a asigurat fonduri publice în perioada 2014 – 2015 pentru restaurarea mânăstirii (inclusă în patrimoniul cultural național), a primit din partea PF Patriarh Daniel DIPLOMA OMAGIALĂ– SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL, ”în semn de prețuire și recunoștință pentru merite deosebite în păstrarea credinței ortodoxe și promovarea culturii creștine ”. Printre invitați s-au aflat personalități ale lumii culturale și științifice: academicienii Maya Simionescu, Eugen Simion și Mircea Martin,  profesorii univ. dr. Mircea Coșea, Laurențiu Rece,  Mihai Voiculescu și Gheorghe Onțanu, scriitorii și editorii Angela Martin şi Dan Mircea Cipariu, criticul de artă Ruxandra Garofeanu.

Plumbuita. Marea Lavră a  Bucureștilor

Ctitorie voievodală,Mănăstirea Plumbuita, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, este așezată în partea de nord-est a Bucureștilor, în cartierul Colentina, fiind încărcată de istorie și cultură românească, cunoscând de-a lungul veacurilor epoci de strălucită înflorire, dar și de nedreaptă uitare și nepăsare.  Piatra de temelie a Mănăstirii Plumbuita a fost pusă de voievodul Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, după cum arată pisania de la 1806.

„Mai întâi s-a înălțat prea venerabila biserică a vestitului prooroc Înainte Mergătorul și Botezătorul Ioan de către prea cucernicul domn Petru Voievod; iar din mulțimea anilor s-a dărâmat cu totul; ci a doua oară a înălțat-o din temelii prea cucernicul Domn Alexandru Voievod, tatăl lui Mihnea Voievod, împreună cu prea cucernica doamnă Ecaterina din Galata, greacă, soția lui; iar a treia oară (a clădit-o) prea cucernicul Matei Basarab Voievod în anul de la facerea lumii 7155 (1647), la 10 ale lui April; iar în anul mântuirii 1802, în luna lui octombrie 14 a fost dărâmată cu totul de grozavul cutremur; iar apoi s-a înălțat așa cum se vede, atât biserica însăși, cât și clopotnița, cu cheltuiala și cu sârguința lui Dionisie… și din Ianina de loc, protopop… în anul 1802 la 20 Mai și s-a săvârșit la 1806 de la Hristos, precum se văd, fiind arhiereu chir Dosoftei și Domn Io Constantin Ipsilanti Voievod… ”

Nici până astăzi nu se știe anul în care au început lucrările la biserică, întrucât pisania originară nu se cunoaște, iar pisania de la 1806 nu corespunde întru totul adevărului istoric, după cum demonstrează, cu acrivie, vrednicul de pomenire preot Ion Sachelarescu în excelenta sa monografie, nedepășită până astăzi de vreoaltă lucrare similară. Ne exprimăm speranța că eventuale viitoare săpături arheologice, precum și un studiu aprofundat al picturilor murale ar putea scoate la lumină mai multe detalii privind istoria mănăstirii.

Succesorul lui Petru cel Tânăr, Alexandru Voievod (1564-1577), dimpreună cu soția sa, Ecaterina Doamna, va reuși să ducă la bun sfârșit lucrările de la Mănăstirea Plumbuita, după cum se arată în actuala pisanie și după cum dă mărturie incontestabilă tabloul votiv din pronaos, în care Alexandru al II-lea Mircea și Ecaterina Doamna oferă Bunului Dumnezeu ctitoria lor. De asemenea, faptul este atestat și de hrisovul lui Mihnea Turcitul (1577-1583 și 1585-1591), fiul lor, datat la 21 octombrie 1586.

Din hrisovul lui Mihnea Voievod reiese clar faptul că Alexandru Voievod și Elena Doamna au completat și întregit ctitoria lui Petru Vodă cel Tânăr, înfrumusețându-o și prevăzându-o cu diverse danii: moară, vii, teren, precum și cu multe odoare bisericești, ca pe o mănăstire mare: „… și a cumpărat părintele domniei mele Alexandru  Voievod trei pogoane de vie de la Filimon, fiul Cudei, din oraș pentru 10.000 de aspri de argint gata. Și a dat și adaos de iznov baia mare cu toată vama ei, ca să-i fie domniei sale veșnică pomenire … Iar după moartea răposatului domniei mele Alexandru Voievod… domnia mea și maica domniei mele Iecaterina iarăși am întocmit și am întărit acest mai sus zis metoh dela podul Colentinei și am zidit domnia mea și maica domniei mele doamna Iecaterina, a zidit și a făcut prea înfrumusețată și marea biserică, și am dat și am adăuogat domnia mea și maica domniei mele doamna Iecaterina cu toate ce sunt în stare și de cuviință în biserică, cu feloane și cu multe scule ca la o mănăstirelavră (sublinierea noastră)cu vii și bae și cu prăvălii în orașul domniei mele București și cu ocine și mori…”

Lui Alexandru Voievod i-a urmat la tron fiul său Mihnea, care a înzestrat mănăstirea cu danii, după cum am văzut, și a închinat-o Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos „cu toate viile, ocinile, morile și acareturile ei”. Cu timpul mănăstirea va ajunge cu totul în stăpânirea grecilor.

O etapă de maximă înflorire va cunoaște Mănăstirea Plumbuita în timpul domniei lui Matei Basarab. Domnia lui Matei Basarab în Țara Românească a constituit prilej de bunăstare materială și mai ales de înălțare spirituală a neamului românesc prin legislația creștină elaborată (vezi Pravila de la Govora), prin grija deosebită față de lăcașurile sfinte (a zidit peste 40 de biserici) și prin tiparnițele întemeiate în mănăstirii, unde s-au tipărit nenumărate cărți, care au contribuit decisiv la dezvoltarea și prosperitatea economică, spirituală și culturală a românilor.

O atenție deosebită a acordat Matei Basarab Mănăstirii Plumbuita, poate și în amintirea faptului că sub zidurile ei câștigase prima sa mare bătălie împotriva lui Radu Iliaș, pecetluindu-și prin această izbândă dreptul la tronul Țării Românești. O scurtă privire aruncată peste hrisoavele pe care le-a dat Matei Basarab cu privire la Mănăstirea Plumbuita și peste tabloul votiv din biserică este suficientă pentru a înțelege că alături de soția sa Elena Doamna, face parte din galeria selectă a voievozilor ctitori la Plumbuita.

Nu se cunoaște starea mănăstirii la venirea lui Matei Basarab pe tronul Țării Românești, însă e clar că în timpul domniei sale mănăstirea ajunge la cea mai înaltă dezvoltare spirituală, materială și spirituală. El este cel care reface și consolidează întregul ansamblu mănăstiresc, făcând din Plumbuita o adevărată cetate de apărare a Bucureștilor. Nu se cunoaște anul în care Matei Basarab începe lucrările de refacere și extindere a mănăstirii, însă știm cu exactitate când au fost finalizate. După mărturia actualei pisanii lucrările au fost încheiate la data de 10 aprilie 1647. Matei Basarab nu numai că a refăcut Mănăstirea Plumbuita, ci a și înzestrat-o cu diferite proprietăți, scutindu-o de tot felul de obligații prin hrisoavele pe care le-a emis în timpul domniei sale.

Una dintre monumentalele lucrări realizate de Matei Basarab la Plumbuita este palatul voievodal, care, cu toate vitregiile vremurilor, a rezistat până astăzi. Restaurat din ruine de către preotul Ion Sachelarescu în anii 40 ai veacului trecut, palatul necesită în continuare reparații care să pună în lumină valoarea istorică și arhitecturală specifică epocii Basarabilor. Aici la Plumbuita a primit Constantin Voievod, fiul lui Șerban Basarab Voievod, dimpreună cu boierii țării, delegația Înaltei Porți, care-i aducea steagul de domnie la 1 iulie 1654. Tot aici și-a primit Constantin Brâncoveanu oaspeții din Moldova, atunci când fiica sa Ancuța s-a căsătorit cu Nicolae Postelnicul, fiul vornicului Iordache Ruset.

Documentele de arhivă arată că nu numai ctitorii mănăstirii Plumbuita, Petru Voievod, Alexandru Voievod și Ecaterina Doamna, Matei Basarab și Elena Doamna au contribuit la bunul mers al mănăstirii, ci și ceilalți voievozi și domnitori, care au urmat în scaunul de domnie al Țării Românești, s-au îngrijit de întreținerea sfântului locaș de închinare, așa cum reiese din hrisoavele pe care l-au semnat.

În anul 1802, la 14 octombrie, a avut loc marele cutremur, când aproape toate turlele bisericilor din București s-au dărâmat. Nici Mănăstirea Plumbuita n-a fost ocolită de necazurile provocate de marele cutremur din București,. De data aceasta a fost rândul arhimandritului Dionisie de Ianina, fost egumen la Mănăstirea Xiropotamul din Sfântul Munte Athos, să restaureze biserica și turnul clopotniță. Însă arhimandritul Dionisie nu mai respectă arhitectura turlelor de odinioară, și în locul lor va construi o calotă mică pe naos, fără valoare artistică.  De asemenea, el va închide și pridvorul bisericii, prevăzut cu arcade în cunoscutul stil al bisericilor din veacul al XVII-lea. În interior a fost desființat zidul cu arcade, care despărțea naosul de pronaos, precum și zidul dintre pronaos și pridvor. Tot Dionisie restaurează parțial, probabil cu pictori aduși din Sfântul Munte, vechea pictură a bisericii; acestei etape i se datorează unele completări specifice veacului al XIX-lea.Între 1802 și 1806 a fost rândul starețuluiDionisie de Ianina să restaurezeMănăstirea Plumbuita, după stricăciunile aduse de cutremurul din anul 1802.

Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au reprezentat pentru mănăstirile închinate o perioadă de liniște, timp în care egumenii grecii au dispus de mare libertate în administrarea acestora, ceea ce a dus, în bună parte, la expolierea veniturilor mănăstirești și, prin urmare, la ruinarea aproape totală a mănăstirilor. Secolul al XIX-lea a debutat însă cu anumite prefaceri, în special prin formarea unui curent național-bisericesc, reprezentat de călugări români, care își afirmau dreptul de a prelua conducerea mănăstirilor din mâinile grecilor. Mitropolitul Grigorie Dascălul a continuat această mișcare și a obținut de la domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica Voievod aprobarea ca începând cu 17 aprilie 1823 să fie schimbați egumenii greci cu egumeni pământeni. Bucuria a fost însă de scurtă durată pentru că Rusia a intervenit pentru readucerea grecilor la conducerea mănăstirilor închinate.  Acest episod a indus o oarecare nesiguranță în rândurile egumenilor greci, care, simțind că lucrurile se vor schimba curând, au încercat să profite cât mai mult de pe urma averilor mănăstirilor închinate și au trecut la vânzarea bunurilor mănăstirilor.

Astfel, la Plumbuita, în mai multe rânduri, egumenii au vândut o parte substanțială din moșiile mănăstirii. Ca și cum aceste neajunsuri nu ar fi fost suficiente, între 1823 și 1826 Mănăstirea Plumbuita a fost afectată de ciuma care s-a abătut asupra împrejurimilor ei, aceasta găzduind pentru o perioadă un spital pentru cei afectați de ciumă. Mănăstirea Plumbuita a fost implicată și în mișcarea națională de la 1848. Cu zidurile ei înalte de cetate de apărare a fost transformată în închisoare politică, unde vor fi aduși revoluționarii de la 1848. Printre aceștia se regăseau „lipscanul Petrovici, negustorul Mincu, boierul Steriad, Iancu Crețeanu, precum și 19 revuluționari din județul Teleorman”.

După anul 1848 au intervenito serie de evenimente și s-au luat diferite măsuri care, pe de o parte, au adus ordine în administrarea mănăstirilor închinate, dar pe de altă parte au afectat pe termen lung viața mănăstirilor din Țările Române. Astfel, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu interzice egumenilor greci dreptul de a mai arenda moșiile mănăstirești, ceea ce va provoca o mare nemulțumire. Și la Plumbuita au existat unele frământări interne: în timpul egumenatului arhimandritului Acsentie, Mănăstirea Xiropotamu dorește schimbarea acestuia cu un anume arhimandrit Mercurie. Așa se face că la 5 februarie 1863, prin decretul 140, domnitorul A.I. Cuza, fără să țină seama de pretențiile Mănăstirii Xiropotamu, numește ca epitropi la Plumbuita pe arhimandritul Grigorie, egumen la Mănăstirea Radu-Vodă, Averche, egumen la mănăstirea Sf. Apostoli, și Policarp, egumen la Mănăstirea Mihai Vodă. Egumenii Grigorie și Policarp se vor retrage curând, domnitorul numind în locul lor pe arhiereul Livias Atanasie Zlătăreanu și pe arhimandritul Hrisant Spridoneanu.

Starea mănăstirii era la acel moment deplorabilă, așa cum se poate constata din raportul întocmit de cei trei epitropi. În mănăstire mai viețuiau 11 călugări, iar acoperișului bisericii se afla într-o stare atât de gravă încât reprezenta o amenințare pentru rezistența bisericii. Astfel ajunsese „marea lavră”, Plumbuita, cu moșii, mori, heleșteie, clădiri și prăvălii, în pragul secularizării făcute de A. I. Cuza. Preluarea de către stat a averilor mănăstirilor închinate s-a făcut prin legea secularizării din 13 decembrie 1863. Este adevărat că prin această lege proprietățile mănăstirilor închinate au trecut din mâinile străinilor la stat, dar la fel de adevărat este că în urma secularizării, cum bine precizează preotul Ion Sachelarescu în monografia sa:„lis-au luat acestor așezăminte străbune și viața, adică putința de a se mai menține ca monumente istorice, dacă nu ca fundațiuni sacre, cu anumite îndatoriri de viață călugărească, pentru care fuseseră zidite și dăruite cu averi de fondatori și binefăcători”.

După secularizare Mănăstirea Plumbuita, rămasă fără niciun venit va ajunge într-o stare și mai deplorabilă decât mai înainte. Mai mult, mănăstirea va fi transformată curând în biserică de mir întrucât, lipsită fiind de mijloace materiale, nu mai putea întreține viața călugărească. Hipolit Dumitrescu, egumenul sub care s-a făcut secularizarea la Plumbuita, va face nenumărate demersuri pe lângă Ministerul Cultelor prin care arată starea de ruină a mănăstirii și a clădirilor aferente, cerând ajutor pentru restaurarea acestora. Mai grav pare a fi faptul că în luna iulie a anului 1864,când egumenul Hipolit cere Ministerului lemne de foc pentru mănăstire și vin pentru slujirea Sf. Liturghiiajunge să fie refuzat, în condițiile în care mănăstirea era înconjurată de pădurea cu care o înzestraseră ctitorii ei. Probabil pentru aceste cereri repetate egumenul Hipolit este îndepărtat de la conducerea mănăstirii în data de 26 septembrie 1865, pentru a fi repus în data de 9 noiembrie 1866. La preluarea din nou a frâielor mănăstirii Hipolit Dumitrescu face un inventar din care reiese starea deplorabilă a mănăstirii, în sensul că zidul de împrejmuire a acesteia era dărâmat pe alocuri, clopotnița și casele egumenești erau acoperite cu șindrilăiar prin acoperiș ploua.

În rapoartele adresate Ministerului Cultelor, arhimandritul Hipolit face recurs la memoria lui Matei Basarab, ctitor al mănăstirii, dar și la faptul că mănăstirea fusese vizitată de curând de regele Carol I, în încercarea de a atrage atenția factorilor de răspundere care ar fi putut scoate mănăstirea din starea jalnică în care se afla, mai ales după ce în urma „unei furtuni teribile”, din data de 5 mai 1867, o parte din învelitoarea bisericii și a chiliilor fusese luată de vânt. Ca urmare a acestor intervenții Ministerul Cultelor îl deleagă pe arhitectul G. Burely pentru a constata situația. Acesta face un raport în care arată că acoperișul trebuie refăcut integral, iar casele necesită lucrări de restaurare atât la exterior cât și la interior. Însă Ministerul nu numai că nu trece la alocarea fondurilor pentru restaurarea mănăstirii, ci mai mult, potrivit referatuluiunui anume Alexandru Cristescu, solicită ca „celelalte obiecte de gospodărie să fie vândute la licitație”, ceea ce s-a și realizat la 14 februarie 1869. Tot atunci egumenul Hipolit Dumitrescu a fost schimbat din funcția de administrator al mănăstirii fiind înlocuit cu preotul de mir Constantin Duhovnicul.

Ultimele măsuri luate de stat cu privire la Mănăstirea Plumbuita – înlocuirea conducerii mănăstirii cu preoți de mir și vinderea prin licitație a bunurilor acesteia – au coincis de fapt cu lichidarea ultimelor urme de viață călugărească la Plumbuita. Prin aceste dispoziții „marea lavră a Bucureștilor”, oblăduită de Sfântul Ioan Botezătorul, Mănăstirea Plumbuita de la podul Colentina, își trăia, la fel ca ocrotitorul său, propriul martiraj. Ctitoria a trei mari voievozi, cetatea lui Matei Basarab, înzestrată cu moșii, păduri, vii, heleșteie, mori, cu metoh la Slatina, ajunsesedin mănăstire voievodalăo simplă biserică de mir, sărăcită și părăginită.Întrucât nu s-a rezolvat niciuna din propunerile arhitectului Burely, într-un ultim efort, în luna martie a anului 1870, însăși Mitropolia face o intervenție la Minister, arătând că biserica Plumbuita are acoperișul stricat și plouă în ea, precizând că, fiind biserică a statului, acesta trebuie să o restaureze, altfel mănăstirea va fi închisă.

La începutul secolului al XX-lea Mănăstirea Plumbuita, devenită biserică parohială, se afla într-o stare încă și mai grea decât la sfârșitul secolului al XIX-lea. Abia în anul 1933, odată cu numirea preotului Ion Sachelarescu la Mănăstirea Plumbuita, începe o nouă etapă în viața mănăstirii. Preotul Sachelarescu se va îngriji de redobândirea proprietăților mănăstirii, abuziv acaparate, dar și de refacerea bisericii și a turnului clopotniță, având în plan și refacerea palatului domnesc al lui Matei Basarab. În anul 1943 Mareșalul Antonescu își propune să restaureze vechea mănăstire voievodală pentru a-i da strălucirea de altă dată, cu gândul de a face din ea Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru întregirea neamului. În anul 1952 a fost numit aici protosinghelul Varlaam Daschievici, iar la 1 noiembrie 1952 va fi numit în funcția de stareț arhimandritul Justinian Florea, care mai înainte ocupase funcția de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureștilor. În anul 1954 mănăstirea a fost încredințată părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, care în anul 1957 va înlocui pardoseala bisericii deteriorată cu piatră de Bompatac. La sfârșitul lucrărilor de restaurare, la 24 mai 1958, Patriarhul Justinian, împreună cu arhiereii vicari Antim și Teoctist,a resfințit Mănăstirea Plumbuita. La scurt timp, părintele Sofian Boghiu va fi arestat și închis pentru participarea sa la mișcarea spirituală Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din Capitală. În anul 1966 la Mănăstirea Plumbuita a fost numit stareț arhimandritul Simeon Tatu, cunoscut mai ales pentru priceperea sa în arta sculptură și a picturii. În anul 1999, Părintele Simion Tatu a trecut la Domnul , urmându-i la stăreție arhimandritul Visarion Marinescu, în timpul căruia s-au adus gazele în mănăstire și s-a împrejmuit cu gard tot terenul mănăstirii.

În luna octombrie a anului 2014 Părintele Protosinghel Justin Bulimar a preluat stăreția mănăstirii Plumbuita, având în proiect restaurarea integrală a vechii ctitorii voievodale. Începând cu anul 2015 s-au demarat ample lucrări de reamenajare a curții, s-a construit un altar de vară și lumânărar și s-au restaurat o parte din chilii, precum și trapeza mănăstirii.

La data de 09 octombrie 2016 Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor a oficiat slujba de târnosire a altarului de vară al mănăstirii iar  Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a binecuvântat lucrările ce s-au săvârșit în ultima perioada.

Artă, cultură și arhitectură la Plumbuita

Credincioșii și pelerinii care trec pragul Mănăstirii Plumbuita este important să știe că doar o minune a făcut ca de-a lungul secolelor,„marea lavră a Bucureștilor” să își păstreze,cu mici pierderi sau transformări, forma originală. Aceasta este șansa și,în același timp, responsabilitatea actualei conduceri a mănăstirii și a echipei de arhitecți și constructori implicați în a reda frumusețea și măreția de odinioară a mănăstirii, respectând toate normele privind restaurarea monumentelor istorice.

Ctitoria voievodală de la Plumbuita se bucură de câteva elemente care-i dau valoarea și unicitatea:  biserica zidită de primii ctitori, clopotnița originală, pictura parțial originală, catapeteasma atipică, cuhnia (bucătăria), palatul domnesc ridicat de Matei Basarab, zidurile impozante de împrejmuire a ansamblului mănăstiresc, dar și câteva obiecte de artă, care au mai putut fi salvate de vitregia timpurilor.

Biserica mănăstirii păstrează stilul bizantin al veacului al XVI-lea, având o lungime de 20 și o lățime de 7 metri. Lucrările de restaurare și consolidare efectuate după cutremurul din anul 1802 au adus unele modificări față de forma inițială, care ar putea fi însă corectate la viitoarea restaurare. O componentă originală este catapeteasma executată din zid masiv și nu din lemn. Absida altarului este despărțită de naos de această catapeteasma din zid masiv, iar cele două abside laterale ale naosului sunt dispuse diferit față de axul central al bisericii, motiv pentru care naosul capătă aspect de pătrat neregulat. Pronaosul este despărțit de naos prin trei arcade sprijinite pe doi stâlpi octogonali, din zidărie. Pridvorul are o boltire similară cu cea a pronaosului și se deschide spre exterior prin arcade înalte.

Pictura bisericii datează, se presupune, din timpul domnitorului Alexandru Voievod și a Ecaterinei Doamna, amândoi fiind reprezentați în tabloul votiv în partea dreaptă, în timp ce Matei Basarab și Elena Doamna sunt pictați în stânga.

Aureolele unor sfinți reliefate, dau și ele mărturie că pictura ar putut fi realizată în secolele XVI- XVII. Unele completări și chiar unele scene întregi refăcute sunt intervenții în tempera din secolul al XIX-lea. Pentru stabilirea acestor etape s-ar impune un studiu de laborator, acesta ar delimita e pictura originală de etapele de intervenție ulterioare. Turnul clopotniță, datând din perioada de început a mănăstirii, și refăcut de  arhimandritul Dionisie de Ianina, domină întregul ansamblu mănăstirescprin măiestria cu care a fost construit.

La intrarea în mănăstire, în partea dreaptă se află palatul domnesc construit de Matei Basarab, restaurat între ani 1938 și 1940. În prezent se lucrează la un nou proiect de restaurare și consolidare a palatului,o construcție care fascinează prin simplitatea formelor, prin echilibrul proporțiilorși prin expresivitatea coloanelor cerdacului.

Bucătăria (cuhnia) mănăstirii, construită de Matei Basarab, este la rândul ei un reper important pentru istoria și arta Mănăstirii Plumbuita. Poziționată pe latura de nord-est a incintei, cuhnia este cel mai vechi exemplar de acest fel din Țara Românească, cu formă pătrată și cu trompe suprapuse pe pandantivi ce susțin un octogon cu gemulețe, încheindu-se cu o calotă sferică ce constituie coșul încăperii.

Mănăstirea Plumbuita este un monument de referință pentru istoria culturală a Bucureștilor;  aici a ființat, încă din anul 1573, prima tiparniță din București, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea și a soției sale Ecaterina. Aceasta este cea de-a treia tiparniță din Țara Românească, după cea înființată de ieromonahul Macarie la Mănăstirea Dealu și după cea întemeiată de Radu Paisie în 1544 la Târgoviște, condusă de Dimitrie Liubavici, în care s-a format diaconul Coresi. Tiparul executat de monahul Lavrentie și ucenicul său Iovan, prezintă unele particularități specifice Țării Românești. În anul 1582 apar la Plumbuita primele cărți tipărite în București: două Tetraevangheliare și o Psaltire.

În cadrul mănăstirii au funcționat din anii 50 ai secolului XX, Atelierele Patriarhiei Române. De asemenea, după înființarea în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din București a specializării artă sacră, atelierele de Pictură, Restaurare și Patrimoniu ale acesteia au funcționat o perioadă tot la Mănăstirea Plumbuita.

Mănăstirea Plumbuita păstrează spre închinare moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Sfântului Mare Mucenic Pantelimon și Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.