De la volum la volum, poeta Victoria Milescu ne surprinde prin noutatea unghiului de abordare. De această dată, în volumul ”Porţia de existenţă”, perspectiva este existenţialistă. ,,Existenţialismul este o doctrină filosofică şi de acţiune. Este caracterizată printr-o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii.” (Wikipedia) În această doctrină, deşi e de esenţă divină, omul există pur şi simplu, existenţa sa nefiind necesară. Totuşi, din moment ce există, îşi construieşte viaţa prin efort. Ca fiinţă socială se angajează în raport cu destinul său şi al celorlalţi. Omul înseamnă libertate şi trăire imediată. Fiecare fiinţă se simte solitară, alienabilă având conştiinţa morţii.
Moto-ul cărţii este şi el existenţialist. Experienţele ne ajută să ne desăvârşim: „Poeţii nu se ruşinează de propriile experienţe – ei profită de ele.” (Friedrich Nietzsche) În poezia Victoriei Milescu detectăm toate temele existenţialiste menţionate, cu o singură excepţie. Să le urmărim.
Scânteia divină este simbolizată de aripa peste care a crescut carnea, nefiind demult folosită în zborul transcendent: ,,dimineaţa, când el se cufundă în vană/ o cheamă să-l spele pe spate/ ea îşi înfige unghiile solzoase/ în spatele lui mic, arcuit/ pătrund în carne, din ce în ce mai adânc/ eliberându-i aripile însângerate.” (Dincolo de singurătate)
Închişi într-un parapelipiped existenţial, transparent, protagoniştii îşi mărturisesc experienţele alienante: ,,În paralelipipedul de sticlă/ el aşteaptă/ bea bere, citeşte ziarul/ ea soseşte/ îi povesteşte despre/ foştii iubiţi/ părăsiţi/ după prima noapte de dragoste/ el se ridică, iese la o ţigară/ vorbeşte cu chelneriţa, cu alte femei/ ea pune sare, piper/ în tequila –/ cea mai recentă rană a ei.” (Îndură ce va urma) Însingurările în doi aparţin şi de recuzita postmodernistă care îşi găseşte sursele de inspiraţie în banalul cotidian: ,,El fumează, bea/ lângă femeia bătrână, chircită/ nu ştie prea bine cum o cheamă/ nici de unde vine/ stau împreună pe canapeaua veche/ se uită la televizor/ comentează filme cu acţiune/ marşurile de protest din ţară/ tuşesc pe rând/ în camera mică/ fumul se încolăceşte/ pe becul chior din tavan/ pe cărţile împrăştiate/ după miezul nopţii fiecare îşi caută un loc de dormit” (Dincolo de singurătate).
Viaţa se trăieşte Sub chloroform. Mireasa se simte captivă în camera nupţială strivită de convenţie şi aşteaptă o eliberare de la o pasăre care simbolizează zborul spiritului: ,,Stă trează până la ziuă/ în camera străină/ dincolo – el/ doarme, respiră greu/ îi desparte o uşă/ de secoli lumină/ la geam/ realitatea urcă şi coboară pe acoperişurile/ de frişcă şi caramel/ eu te pot scoate de aici/ zice pasărea bătând la fereastră/ o pasăre cu o mie de aripi cum/ numai la o mie de ani/ se întâmplă să vezi…“ (Mireasa de carton)
Timpul amplifică stresul când eşti singur: ,,timpul are mai mult tupeu/ când eşti singură/ îşi face de cap/ în artere, plămâni, inimă/ pune gheara în gât/ pentru o ţigară, un foc/ orelor obediente, clipelor/ spălate pe creier.” (Ca un jaf pe autostradă)
Autoarea este atentă la convulsiile sociale: ,,Câtă linişte, atâta singurătate/ în mijlocul celor ce/ strigă, urlă, răcnesc incoruptibili: Dreptate !/ în pieţe, pe bulevarde/ talazuri izbindu-se de garduri de fier/ de lasere/ pe unde medii sau lungi/ te poţi ciocni cu el şi să nu-l recunoşti/ vopsit pe faţă/ doborât de-o pancartă/ ridicat de un scutier/ sub gloanţe de ger năprasnic” (Luminile de avarie ale cerului)
Existenţialismul cel mai clar se relevă în această poezie aniversară. Trăirile, mai bune sau mai rele, s-au încrustat definitiv în paginile cărţii vieţii: ,,Ajută-mă să termin cartea/ acolo suntem împreună, acolo suntem reali/ Dumnezeu răsfoind vieţile noastre se miră/ când am avut timp/ să facem atâtea minuni/ de care nici el nu ar fi în stare/ cu atâtea ajutoare din/ celestul său angrenaj/ când am avut timp să/ înălţăm, să dărâmăm/ să stricăm, să inventăm/ să plecăm, să revenim/ jucând la loteria satanei/ să câştigăm şi să pierdem/ să dansăm la balul singurătăţilor de porţelan/ când am avut timp să trăim/ mai mult decât soarele/ şi alte stele gigantice/ în alertă maximă/ să nu le furăm lumina.” (Am împlinit 66 de ploi)
În existenţa noastră, de multe ori ateie, semnătura lui Dumnezeu, pe fiinţa omenească la naştere, dispare evanescent: ,,Viaţa –/ o rană/ uneori la vedere/ alteori secretă/ cât timp irosit pentru vindecare/ câtă vreme pierdută/ îngrijind ce nu avea nevoie/ de îngrijire/ viaţa –/ o carte/ pe prima pagină/ Dumnezeu semnează/ cu cerneală simpatică.” (Poem fără pian şi pisică)
Viaţa se evaporă ca apa din ibric sub imperiul timpului. Supravieţuirea biologică depinde de raţia noastră de materie: ,,Claxoanele sună prelung/ atenţionând-o/ apa din ibricul pus/ pe aragaz/ s-a evaporate/ apa sau viaţa/ din trupul oferindu-se ieftin/ râşniţei timpului/ el mai are dreptul la o porţie de materie/ cu aromele pământeşti/ până la şold, până la beregată/ deghizat în viaţă/ învăţând de la cei mai curajoşi/ ce-i plânsul.” (Porţia de materie)
Poezia pare Femeia făcută din versuri după care se uită bărbaţii nesesizând sacrificiul de sine al acesteia pe altarul artei: ,,Bărbaţii se uită cu jind după ea/ adulmecându-i unda/ parfumului Christian Lacroix rouge/ habar n-au că mintea ei/ e ocupată/ de cineva de care nu se poate îndrăgosti/ unul îi oferă crizanteme/ albe, sincere şi eterne/ altul sonete/ dezgustată le rupe la fel/ cum îşi rupe propriile poeme/ din carne,/ din plămâni,/ din măduva oaselor,/ din zgârciul nasului/ din sângele mult prea roşu/ pentru moda timpului.”
Cu un singur aspect existenţialist poeta nu este de acord şi anume cu lipsa de necesitate a vieţii omeneşti. Chiar şi Albert Camus, revoltat pe absurdul existenţei exclama: „Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, a acestei pauze. O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră. Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care vine tot atât de sigur ca şi nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decât stânca lui (…). Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit.” (Albert Camus – Mitul lui Sisif)
Poetul poate fi asemuit lui Sisif. Stânca sa pe care o urcă în pisc este poemul. După fiecare poem terminat el jubilează şi coboară în lume căutând subiectul altui poem (aceeaşi stâncă, aceeaşi poezie, cu altă variantă). După ce desăvârşeşte un poem şi mai ales o carte, mi-o imaginez pe Victoria Milescu fericită.
Lucian Gruia
***
Volumul, apărut la editura eLiteratura, va fi lansat vineri, 14 decembrie 2018, ora 13.00, la librăria ”M. Sadoveanu” din București.
