Suceveano-brăileano-gălăţeanul Dan Bistricean (Este născut, crescut la Suceava, stabilit, căsătorit la Brăila, iar studiile superioare şi le-a făcut sau încă le mai face – a doua facultate acum – la Galaţi) revine pe scena editorială cu a treia carte a sa, tot de poezie, care, aparent, mai că s-ar întreba metaforic dacă nu cumva Constantinopolul a căzut din cauza poeziei! Este vorba de „Kerkoporta”, apărută la Editura Pim din Iaşi, anul trecut. Dacă lumea noastră ar fi un nou Bizanţ, iar acest Bizanţ ar cădea încet, încet sub domnia întunecată a unui rău ambiguu, dar tocmai de aceea mai periculos, cum ai comunica mai bine celorlalţi oameni starea de alarmă şi îndemnul la veghe?
Ce aţi zice de nişte poeme de un expresionism şi existenţialism neo-bizantin, apropo de sobrietatea şi de caracteristica neredării naturaliste a personajelor din arta icoanei, ca să ne exprimăm atât de profan despre un domeniu asupra căruia discuţia ar putea porni de la faptul că prin iconografie se înţelege, etimologic, „scriere de imagini” şi unii creştini chiar consideră că icoanele nu se pictează ci se scriu? Deoarece, într-un fel, Dan Bistricean ia supra-realist poarta legendară prin care turcii au intrat în Constantinopol, o ia şi o mută în naosul unei biserici imaginare de unde, nu de la amvon, ci de undeva, discret, se aud poemele sale ca nişte rugăciuni, atenţionând în acelaşi timp asupra pericolului orbirii noastre, a tuturor (à la Saramago), a pierderii capacităţii noastre de a vedea ceea ce merită văzut şi iubit.
Aşa cum scriam şi în altă parte, discursul liric nu este afectat prin componente religioase îngroşate, estetic dogmatice.
Totul este văzut printr-un filtru oarecum straniu, de artist fotograf, precum în unele imagini semnate de o Brigette Bloom sau, dacă vreţi, folosind o tehnică grisaille (termen folosit în artele plastice, desemnând picturi monocrome, în diferite tonuri de gri, care imită sculpturile, folosite mai ales în arta decorativă), care dă lucrărilor plastice, în acest caz textelor un aer de fotografii vechi, daghereotipe… Sau, de ce nu, prelucrate artistic în maniera unui fotograf precum Cornel Gingăraşu.
Surprinde o lume neliniştită, de continuu război (homo homini lupus, nu-i aşa?), de continuă tensiune, în care apar câte un „domn cu pălărie de pepene”, „un cal troian al zilei”, în care mor „cincizeci de oameni/ în aceeaşi zi/ pe aceeaşi stradă” ş.a.m.d.
Din această lume, dacă te străduieşti, ştii când ieşi şi când intri, poţi chiar să conştientizezi că toţi căutăm „potirul”, cu ajutorul cuvintelor dăruite nouă de către zeitate, cuvinte pe care le mai şi pierdem, le mai şi preschimbăm în cuvinte deşarte, ucigaşe, cuvinte câine…
Iar pentru cel care tot s-ar mai chinui să (se) identifice (cu) atmosfera volumului, Dan Bistricean îl ajută cu o aluzie la filmul „1984”, după G.Orwell, în această lume de după Orwell, numai aparent fiind „liberi” şi „coloraţi”, libertatea şi culorile fiind numai iluzii, Big Brother văzându-ne numai în alb şi negru şi având doar credinţa că ne iubeşte (p.30-32, poemul citat mai jos fiind de la 32): „Parada soldaţilor fără chipuri încetinea/ în faţa balconului/ toţi aşteptau un discurs răcnit despre/ jertfa pentru führer şi răul ascuns în „ceilalţi”/ vroiau să le germinez ura/ ostentativ în faţa lor/ înghiţeam toate decoraţiile de război şi/ decretam marea înfrângere/ sărbătoare naţională// mă lapidau”.
Dacă este să ne raportăm strict la scrierea sa de imagini, cel puţin aparent, lumea noastră, în raport cu cea care ne aşteaptă, mântuitoare, este fără speranţă. Suntem damnaţi „aici”, tulburaţi precum „jivina care presimte eclipsa”.
Iar „icoanele” sale mai mult ne atenţionează!
„Casa dinăuntru” a poetului şi a semenilor săi este perpetuu asediată de către forţele întunericului menţionat mai sus, „pacea” finalului de aici (volumul se încheie prin cuvântul „pace” aşezat pe chipurile tuturor muribunzilor) fiind vag consolatoare şi mai degrabă inducând noi şi noi angoase.
a.g.secară
