Cornel George Popa (n. 1957, Popricani, Iași) este prozator, dramaturg și regizor. A absolvit Facultatea de Construcții din Iași (1986) și secția Regie film de la UNATC București (1997). Între 1986 și 1997 a lucrat în presa scrisă, apoi a făcut televiziune, teatru, film și publicitate. A obținut Premiul „Liviu Rebreanu” pentru debut (”Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii”, Editura Institutul European, 1992) și Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului (”Viața mea sexuală”, Editura Unitext, 2005). Autor a treisprezece volume (proză scurtă, roman, eseu, teatru), din care amintim: ”Dobitocul de țânțar” (Editura Cartea Românească, 1996), ”Nesimțitul” (Editura Mașina de Scris, 1997), ”Salonul de masaj” (Editura ALL, 2014), ”Ura” (Editura Cartea Românească, 2014), ”Ultima cină cu Leonardo. Anula” (Editura Corint, 2015), ”Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar” (Editura Polirom, 2016), ”Celălalt” (Editura Trei, 2019), ”definitiv. o trilogie” (Editura Polirom, 2023). Tudor Voicu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadecArte.ro cu scriitorul Cornel George Popa.
”definitiv. o trilogie” (Polirom, 2023), se bucură deja, la puțin timp de la apariție, de un succes clar, ”definitiv”, al cititorilor și al criticilor atenți la lumea literară vie. Care e povestea poveștilor din carte, înainte ca aceasta să devină ”definitiv. o trilogie”?
Pentru a răspunde strict, clar și aproape școlărește, povestea poveștilor din carte începe cu Paul Auster și cartea lui numită Trilogia New Yorkului. Am citit Trilogia New Yorkului demult și mi-a făcut o impresie răvășitoare. Toate cele trei povești, cât și ansamblul mi-au părut perfecte. De teamă să nu fiu dezamăgit, am refuzat câțiva ani să citesc orice altceva de Paul Auster.
După un timp m-am întors exact la Trilogia New Yorkului și am recitit-o pentru a vedea dacă impresia de la început este aceeași. Surpriză-surpriză, stimați telespectatori, impresia de la început a fost fix aceeași!
Atunci m-am hotărât să citesc tot ce există tradus în limba română de Paul Auster, adică trei-patru mii de pagini. Unele mi-au plăcut foarte mult, altele mai puțin, dar mereu a existat la Paul Auster ceva care m-a fermecat. Bijuteria de pe coroană, Steaua Polară la care mă-ntorceam mereu rămânea, desigur, Trilogia New Yorkului.
Pentru a fi sigur că nu o pierd, aveam chiar trei exemplare. Aproape oriunde mă uitam în bibliotecă, vedeam parcă numai Trilogia New Yorkului.
Și într-o zi am simțit clar că vreau și eu să scriu o carte care să conțină în titlu cuvântul trilogie. Acesta a fost impulsul de bază.
Apoi m-am gândit la teme, la subiect, la personaje, la desfășurare, la ansamblu.
Într-o bucată de proză începută demult și neterminată am găsit repetându-se cuvântul definitiv. Mi-a plăcut atât de mult cum sună cuvântul acesta, definitiv, încât m-am hotărat că el va exista și pe coperta mea. Aveam, acum, două cuvinte. Unul era trilogie, iar celălalt era definitiv.
A fost o muncă uriașă să transform trei eboșe în trei tablouri care să poată purta, ca titlu, cuvântul definitiv.
Ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici. Și am hotărât ca pe copertă să fie scris cuvântul definitiv, dar cu literă mică, și cuvântul trilogie, tot cu literă mică.
Cât de important e rolul regizorului Cornel George Popa în piesa care se desfășoară la masa de scris? Și, desigur, cum arată/ care e masa de scris a prozatorului Cornel George Popa?
Mulți ani de zile am avut o gândire cinematografică. Nu spuneam, de pildă, „el se gândește”, ci spuneam „el stă pe scaun și privește în față. Pe chip are o expresie concentrată”. Încercam să evit banalul și să folosesc descrieri vizuale. Modul ăsta de a gândi evident că m-a influențat.
La un moment dat, aproape deliberat, am hotărât să-l uit și să scriu fix cum îmi vine, fără a mai încerca să dau prozei o linie vizuală. De foarte mult ori când scriu, mă las influențat ba de o direcție, ba de alta. Știu precis că unele proze au potențial de scenariu, după cum știu că altele nu au.
În „definitiv. o trilogie” două dintre proze au mare potențial de film. Am simțit lucrul ăsta de la început și nu m-am împotrivit curentului.
Iar legat de masa de scris, scriu în colțul unei camere, între două ferestre. Pot privi când dreapta, când stânga. Dar în față, strict, am un perete alb.
Cât te apropie și cât te desparte de propria carte lansarea ei în lume? Și cum vezi lumea (literară) autohtonă de azi-spre-mâine?
Orice carte, și asta nu am spus-o eu, este aidoma unui glonț trimis în lume. Nu știi unde o să ajungă și pe cine va nimeri. Adesea, dacă nu mereu, tragi cu ochii închiși. Poți produce pagube, dezastre pozitive sau poate să nu se întâmple nimic. Glonțul ajunge în deșert, printre scorpioni și șopârle.
Orice scriitor vrea ca glonțul lui de hârtie să atingă câți mai mulți oameni. La o lansare îți iei adio de la acest glonț de hârtie și îi faci un ultim semn cu mâna. Mai departe, puiule, îi spui, te descurci. Ești pe cont propriu.
Iar lumea literară, ca orice lume literară, poate reacționa pozitiv, aiurea sau complet neașteptat la orice glonț de hârtie.
Probabil, nu știu, toate lumile literare de azi au semănat cu lumile literare de ieri și vor semăna cu lumile literare de mâine, iar diferențele sunt doar de intensitate, dramatism și precizie, fiindcă haosul și dezordinea unei lumi literare au existat, există și vor exista în continuare.
Dacă nu ar exista internet și telefonie mobilă, pe unde te-ar găsi cititorii și cititoarele pentru un autograf, în afara lansărilor de carte?
Cititoarele și cititorii însetați de Cornel George Popa mă pot găsi în pădurea de lângă casă, în toate mijloacele de transport în comun (iubesc maxim tramvaiul 21) și la orice târg de carte cât de cât vizibil. Și aștept oricând să mă abordeze.
Cea mai mare satisfacție a mea, mărturisesc, a fost să văd o tipă în metrou care citea o carte de Cornel George Popa. Am simțit că mă topesc de emoție.
